Să nu am lacrimi, ca să plâng!
Să-mi uit și zâmbetu-n altar,
Unde mă rog, dar rar și rar,
Să mai privesc vreun alt
mister!
Oh! Doamne! cât de puțin îți
cer!
Mă rog să treacă - n pas vioi,
Umila pace, peste cer și noi,
Ca să mai cred că n-am pierdut
Nimic din ceea ce-am cerut!
Iar teama că va fi mai rău,
Ah! Doamne! slobozește-o-n hău!
Ochi, de-am avea! Nisip, să
fim!
Vrem cât și Sfinxul, să trăim!
Și nu prea cerem vreun răgaz,
Ci doar să ștergem un necaz!
Ah! Doamne! cât ne-ai miluit,
Dar ne-au dedat și la cerșit!
“Un
bob, zăbavă!”, ce poetic
Ne-a-nchis cel timp! La modul
etic!
Cu pieptu-afară, cu trufie,
Cerem puțin, mai mult de-o mie
Din sacul ce s-a deșertat!
Oh! Doamne! dă să fie gând curat!
Pentru mine, nu mă mai rog
demult!
Stau în genunchi și gândul mi-l
ascult:
De ce e oare, Doamne! omul,
muritor,
Dacă nu iscălește în cartea
tuturor?
De ce nu iartă? De ce mai
plânge-amar,
Când îi ajunge, Doamne, și
funia, la par?
Mă rog puțin! Mă rog pentru
iertare.
Să capete ai mei, o scurtă
amânare!
Să-nvețe umilința, vorbind cu
capul sus,
Nu să cerșească! Să spună, ce-i de spus!
Și pentru orice prostie și orice slăbiciune
Adu-ne, Doamne, mare iertăciune!
Prea Milostive! noi nu avem
răbdare
Să umble Izbăvirea prin lanuri
și ogoare!
De aia, mă rog Ție, cu capul
prea-plecat,
Să ne privești cu milă! Să
ierți, ce-i de iertat!
Ne curăță de fală, de-orbire și
venin!
Oh! Doamne! spune tare - nu
cerem prea puțin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu