Doamna în lila era foarte nervoasă - scotocise tot standul și nimic nu i se
potrivea, așa cum dorea ea! Nu că marfa era proastă, dar avea un soț acru, de
critic, ce era, abia aștepta o scânteie, ca să zică ceva de rău.
Starea ei de nervozitate
era amplificată și de faptul că una dintre cele două vânzătoare plecase, deja,
iar cea rămasă abia aștepta să-i plece această ultimă clientă, că să închidă și
să se ducă acasă. Ca să nu mai vorbim că prietena care o adusese cu mașina,
sunase să întrebe cât mai durează, că a intervenit ceva și se grăbește!
Pe același palier mai era
un alt stand, unde nu se grăbea nimeni – aveau programul mai lung cu o oră și-n
plus, spațiul era al patronului, care-și avea apartamentul chiar deasupra, la
etaj. Doar că nu era aceeași marfă: un
stand - textile și încălțăminte,
celălalt – cosmetice și electrocasnice.
Când răbdarea vânzătoarei
se topi, dama în lila tot nu optase pentru ceva! Exact atunci sună telefonul și
prietena îi spuse că e în fața magazinului și se foarte grăbește. Înșfăcă
poșeta, uită să dea bună seara și se năpusti spre ușă.
Abia după vreo 500 de
metri își aminti că uitase paltonul în magazin. O rugă pe șoferiță să întoarcă,
convinsă că depășise, deja, măsura, după cum cealaltă strângea din dinți.
Doar că standul era
închis! Fetele de la vecini rânjeau satisfăcute, dar se prefăceau că nu văd. Paltonul
ei se vedea pe un scaun, în holul din sticlă al standului închis, dar ușa era
încuiată. Dama în lila nu-și dorea decât cheia de la casă, rămasă în palton,
pentru că nu putea intra înăuntru până le 23.30, când sosea soțul, iar ea avea
de pregătit și ceva de mâncare! Și-a luat inima-n dinți și s-a adresat fetelor
prezente, explicându-le ce vrea și întrebându-le dacă nu are cineva, cumva,
cheia de la vecini. Acestea au chicotit, amuzate că dama care se foise 2 ore,
avea o problemă, dar, până la urmă, una dintre ele dădu de înțeles că patronul
lor, în calitate de proprietar, e posibil să aibă o altă cheie. Plină de
speranță, dama în lila le rugă să cheme patronul, care, după vreo 10 minute,
veni, pășind eteric, de parcă călca pe norișori. Era vizibil că fusese informat
în amănunt de solicitarea doamnei, dar se prefăcu că nu știe și-o lăsă să-i
explice că poate lăsa buletinul și paltonul, revenind a doua zi, doar dacă își
recuperează cheia.
Domnul se prefăcu că-l
doare și că e impresionat, doar că o apucă de cot și, conducând-o spre ieșire,
îi spuse:
-Eu vă cred și vă înțeleg, dar nu știu cum puteți veni
așa, să cereți lucruri imposibile! Am eu, cheie, dar de unde știu eu că e
paltonul tău? Dacă vine altcineva și-l cere? nu-mi găsesc beleaua cu chiriașul,
că-i răspunderea lui?
Doamna ar fi dorit să-i reamintească că se oferise să
lase buletinul, dar se trezi în stradă, doar ca să audă în spatele ei, în timp
ce se încuia ușa:
- S-a tâmpit lumea, de tot! Vin cu totul felul de
pretenții, îi doare-n paiș’pe, că tu n-ai timp de cretinătăți!
------------------------------------------------------
A doua zi, la ora 10.00, patronul respectiv era la ușa
băncii, unde o pusese pe nevastă-sa să facă un împrumut. Trecuseră 14 zile de
când se luptau cu banca, care nu vroia să-i acorde creditul care l-ar fi scos
din nenorocirea care-l păștea, din cauză că îi studiaseră trecutul și nu oferea
credibilitate. Dacă nici azi nu reușește, pușcăria îl mânâncă!
După nici 10 minute, soția ieși din biroul unde intrase
și, cu fața schimonosită, îi arse, fără cuvinte, două perechi de palme, de față
cu toată lumea! După care porni, ca o vijelie, spre ușă!
El înțelese – nu-i dădeau banii! Dar de ce palmele...?
Se întoarse spre biroul unde se adresase soția și vru să
înainteze, dar se opri – din cadrul ușii, îl privea doamna în lila!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu