Căldură mare! vorba lui Caragiale. Îți vine să-ți iei pielea..., dar nu mai e piele, ți-au luat-o de mult alții! Unde să te bagi, că n-ai beci și nici buncăr. O instalație de aer condiționat! Cine o condiționează? Ah! instalație de climatizare! sună mai rece! Nu, că riști să faci pneumonie! Cel mai bine e să te duci în mijlocul naturii! Dar dacă nu găsești mijlocul și nimerești în altă parte? Câte întrebări pe canicula asta, a luat-o mintea șui! Tot mai bine în sânul naturii! O fi sân-sân sau o clonare a sursei primare de alimentare cu combustibil matern? Natură-natură, dar să nu fie ca la Pritrocel Părloagă, care s-a dus la întâlnire cu natura și s-a înfrățit prea mult cu ea!
Eroul sus pomenit s-a născut în natură! Adică mumă-sa l-a lepădat, din fugă, pe când încerca să prindă ultima cursă spre oraș! Abia când a ajuns la Brașov, la neamuri, a descoperit că nu mai e Pritrocel prin preajmă și nici în burtă! Pasămite, de atâta hurducăială, fătul a mușcat din cordonul ombilical și s-a expulzat afară! Contactul cu natura i-a lățit fața, aterizarea petrecându-se pe niște bolovani, cu care, rapid, s-a identificat. Trecerea unei căruțe cu un accesoriu – un câine, a dus la găsirea pruncului, care se alinta, sugând dintr-o rădăcină de mătrăgună. I-au pus numele din certificatul de naștere, strâns legat de rădăcina în cauză, cât și de pârloaga unde staționa.
Pritrocel s-a maturizat și, curios să-și afle rădăcinile, evada periodic în sânul iubitor al naturii, acolo unde orăcăise prima oară. Natura își deschidea larg brațele, cel puțin așa credea el, când dădea cu capul în crengile primului copac limitrof pădurii.
Astăzi fu întâmpinat de crengile iubărețe ale unui salcâm, ce refuza să-i mai dea drumul! Pritrocel reuși să se despartă de fratele iubitor, lăsându-i, drept amintire, fâșii de piele și un crac de pantaloni. Se strecură printre tufele dese, care, la fel de iubitoare, înmulțiră găurile din țoalele drumețului. Se simți îmbătat de parfumul florilor de tei, care se dovediră ulterior, ca fiind de castan. Se trânti în iarba deasă, simțindu-se ca acasă, nici acasă nu cosea iarba din sufragerie, o mâncau iarna caprele lui Pritrocel. Cu ochii ascunși de pălărie, nu simți cum broscoiul mare și umed ca un burete de baie, intră, dârdâind, în restul de pantaloni. Mișcarea bătrânului batracian o puse pe socoteala gândurilor sale lubrice, care-l ardeau la făcăleț în preajma naturii. Numai când acesta începuse a se încălzi, Pritrocel dădu de respectivul și dădu cu el de pământ, de-i rămase limba afară.
Nu se sfârși bine episodul mai sus pomenit, că auzi cum cineva îl îndemna la tăcere, sâsâind de zor. Pritrocel săltă pălăria la vreme, așa avu timp să vadă vipera ce se holba supărată la el. Crescut în pădure, știa că șerpălăii dau de naiba când văd un băț, pe care se întrec să se încolătăcească. Din nefericire, uitase să-și ia băț, așa că improviză, întinzând un pix, idee care o înnebuni pe viperă, n-avea loc de o triplă răsucire pe spate. Supărată, îl mușcă de mână, dar avu ea ghinion, că-l mușcase de ceas. Suportând greu ratarea, șarpele dispăru în iarbă, ținându-și colții în batistă.
Eroul naturist ajunse într-o poiană plină de flori, unde se așeză sub un copac. Scoase punga ecologică în care își ținea sandvișul cu caș de oaie împerecheată c-un măgar și se puse pe ronțăit. Nu trecu mult și zări animalele, care, atrase se zgomot, veniseră să-l înjure. Veverița se dădu la nucile lui, căprioara își vârâ coarnele în brânză, iar o vrăbiuță se oferi s-o facă pe scobitoarea. Numai ursul nu-și găsi întrebuințare, așa că trase un răget ce-i opri lui Pritrocel dumicatul în gât, în timp ce realiza un nou record mondial la o mie metri tufe cu ciulini.
Reuși să se oprească abia în vale, deoarece cioata proptită în mijlocul pistei lui de alergături opuse rezistența necesară, înainte de a cădea, smulsă din rădăcini, direct pe spate. Pritrocel își legănă involuntar cucuiul apărut instantaneu pe fruntea-i lată ca un drum național, care adăpostea un creier la fel de prost calitativ ca și drumul respectiv. Nu văzu că tărtăcuța personală se bălăngănea prin preajma unui stup de albine sălbatice, decât atunci când reuși să-l dea jos. Bucuroase de revedere, credea el! acestea doriră să-și manifeste dragostea, luându-se după el. Fenomenal! natura se vedea că-l iubea, pentru că fuga cu albinele pe urme îl salvară de ursul care, atras de miere, sigur nu de mirosul ciorapilor săi nespălați, dădea să guste și el din natura călătorului nepoftit.
Studiase prea bine natura, așa că scăpă de albine și se scăpă și pe el, aruncându-se în iazul amenajat de un tractor care se împotmolise toamna trecută. Apa nu-i ajungea decât până la ... mai sus de genunchi, fu nevoit să suporte intrarea mâlâlui în toate orificiile disponibile, până ce albinele se săturaseră de zumzăit și se întoarseră la stupul devastat de ursul pofticios.
Natura își arătă iarăși afecțiunea față de Pârlogea P., prin intruziunea unor lipitori ce se lipiră cu multă dragoste, aderând la pielea iubitorului de natură. Acesta le luă cu el, oricum ele nu se dădeau plecate! Abia pe la miezul nopții reuși să scape de lipicioase, arzându-le cu țigara, și, odată cu ele, arzându-și și pielea deja împuținată vizibil.
Noaptea îi aduse liniștea în suflet, bașca un paianjin coborât să-și facă cuib în gura lui Pritrocel, se pare ca era surd tare, dacă nu se înspăimântase de sforăitul substanțial al viitorului depozit de muște.
Dimineața s-a trezit supărat, nu-și încărcase bateriile cum trebuia! Pritrocel, nu arahnida! Nu-i mai rămase decât să se ducă la muncă, printre blocurile reci de ciment și gunoaie, printre gazele de eșapament și fumul produs de fabrica de rubarbă din târg. Următoarele zile urmau să fie grele pentru P.P., sarcina lui fiind să zidească pereți în jurul singurului copac desfrunzit din oraș! Insuportabilă treabă pentru un iubitor de natură ca el!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu