Frăgezica ochi
banca pe care tipul creţ, cu ochelari de soare, stătea sprijit larg, în coate, şi privea cerul. Îmbrăcat simplu, dar cu mult gust şi asortat, la marele fix! trăda
omul fără griji, lipsit de stres şi încântat că trăieşte într-o lume, pe care,
fie-mi iertat! zău că nu era aia în care trăim noi!
Fata se aşeză pe bancă, trântind
geanta - imitaţie de Vutton-Muflon, hotărâtă să-i atragă atenţia cu orice preţ,
intuiţia ei spunându-i că tipul merită o frecţie cu Carmol!
Numai
că tipul, deşi era mai mult clar că îi simţise prezenţa, mai ales că vibraţiile
băncii încă mai pluteau în aer, nu întoarse capul s-o privească, făcând-o pe
Frăgezica să-şi muşte buzele de sub mormanul de ruj kaki!
Fata scoase o carte, rufoasă de
atâta frecuş, şi se apucă să citească, ignorându-l voit. El nu schiţă nici un
gest, ea era adâncită în lectură, aşa că trecu mai bine de 10 minute şi nu se
întâmplă nimic!
Cel care deschise discuţia fu,
bineînţeles, el, care, mai întâi, oftă, mai precis, după opinia fetei, trase cu
sete aer proaspăt în plămâni, după care, cu o voce melodioasă, spuse:
-Frumoasă
zi pentru plimbare în parc!
Frăgezica nu scoase un sunet,
surprinsă de comentariu, ea era obişnuită cu altfel de interpelări, nu cu
poezie şi vorbe dulci, multe amice de-ale ei rămăseseră însărcinate de la
cuvinte din astea, dulci-acrişoare. Se prefăcu că nu aude, graba strică treaba,
aşa o învăţase mama sa, cică aşa făcea şi dumneaei, când era studentă la
aceeaşi facultate!
-Aerul acesta pur îmi umple sufletul
de maiestoase încântări! continuă tipul, tot fără să o privească, dar ea era
sigură că fusese remarcată.
Frăgezica privi nedumerită coşurile
fabricii din apropiere, veche de când bunica era vie, în timp ce, undeva,mai
departe, se ridica un nor de fum, de la nişte cauciuri arse, pesemne că iar
luase foc groapa de gunoi. Unde o fi aerul ăla pur, de-l umple, pe ăsta, de
cântări?
-Frumoasă domnişoară, sufletul meu
de artist nu poate să nu omagieze chipul
dumitale diafan! Să mă prezint- artist plastic Aurelian Rumelia! Şi poet, scriu
sub pseudonimul Mihai Eliminolovici, nu se poate să nu fi auzit de mine!
Frăgezica nu auzise, dar dădu din
cap, în semn că Da! puţin timorată de fineţea individului. Mai avuse ea de-a
face şi cu alţi artişti, dar majoritatea nu doreau decât modele şi încă din
alea extrem de binevoitoare. Tipul ăsta,
însă, avea ceva aparte, care îl făcea special, aşa că se trezi răspunzându-i:
-Violeta,
anul doi la limbi!Cât de frumos vorbeşti, mi se vascularizează nasul când aud
aşa ceva!
-Graţia feminină va naşte întotdeuna
chemare pentru muze, iar natura va întregi, cu veşmântul ei de frunze moarte,
admirabilul tablou al chemării spre eternitate! Numai un suflet cald, ca al
tău, poate percepe acordurile line ale unei după-amiezi de toamnă sălbatică!
Frăgezica simţi că o lasă rinichii,
cuvintele frumoase, vag înţelese, ajungându-i drept în rect! De unde şi pe unde venise ea, toată lumea
vorbea numai despre sărăcie, prostie, lăcomie şi dosare! Lipsa cuvintelor de
acest gen era mult mai suportabilă decât un credit în franci elveţieni!
Fără să-şi schimbe poziţia, tipul
continuă să reflecteze cu gura deschisă, convins că partenera lui de bancă e
numai ochi, urechi şi-un pic de sâni:
-Suntem cam de-aceeaşi vârstă,
aşa că avem multe în comun!
Inclusiv
banca asta şi multă vorbărie! gândi fata, presată de timp.
-Nu vrei să urmărim amândoi apusul,
să ne împletim sufletele pentru întotdeauna? se trezi întrebată, în timp ce
tocmai îşi căuta lanterna în poşetă, soarele dispărând demult după dealuri.
-Nu mai vreau nimic, vreau să ajung
acasă, mă aşteaptă o mamă de bătaie soră cu moartea! rosti fata, printre
dinţi, la care replica nu se lăsă aşteptată:
-
Fleacuri! Concepţii învechite, făcute de proşti, pentru
minţi destupate! Lumea, azi, e plină de libertate, bucurie şi e extraordinar de
luminoasă, numai noi nu o vedem cum trebuie, din cauza îmbâcsiţilor şi
oligofrenilor! Aşa cum văd eu lucrurile, după ploaie, vine cer senin, după o
eră de lipsuri, e normal să trăim mai bine şi să vedem lucrurile în roz!
- Nu te supăra, dar ce fel de artist
eşti? îndrăzni Frăgezica să întrebe.
- Sunt cântatorul unei formaţii de
manelişti şi mai cânt şi la acordeon, cu ei!
Ar mai fi continuat, dacă undeva,
pe-aproape, cineva n-ar fi strigat:
-Băi
Grigore, unde măta te-ai băgat, că e întuneric, să-ţi bagi degetele-n fund?
Artistul se ridică repede,
scuzându-se că trebuie să plece, scoase bastonul de nevăzător din buzunar şi porni
către vocea ce-l căuta, pipăind cu bastonul împrejurimile.
Frăgezica, cu faţa ei de soarece
mort de inaniţie şi cu picioarele ei de barză, oftă, într-un fel, uşurată, bine
că poetul n-o văzuse cum arată şi n-o întrebase ce anume citeşte, că nu ştia o
iotă din limba franceză, în care e scrisă cartea! Apoi se întristă şi se
posomorâ, Măruntaie, peştele ei nu-i va servi artă, va trece direct la sport,
transformând-o în sac de box, pentru că nu-şi agăţase nici măcar haina în
gardul viu, într-o frumoasă seară de toamnă târzie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu