LASĂ OMUL ÎN PACE!

La 06. 15 era în picioare! Fără ceas pus, fără să-i facă  cineva vânt din pat! Aşa era obişnuit, să se trezească devreme, i se părea că doarme prea mult, o să aibă timp să doarmă când...! De aia se şi culca devreme, şi găinile mai erau treze când bătea perna, să se aşeze penele de găină din ea!

Ieşi afară în curte, unde, sub cireşul bătrân, avea ustensilele de bărbierit şi cana pentru apă rece. Scoase din fântână o găleată de apă şi se spălă bine pe faţă şi pe ceafă, deşi simţea că îl trec fiori reci. Era o dimineaţă de toamnă, nu se luminase de ziuă, mai era până atunci, dar zilele treceau repede şi acuşi vine iarna, când va trebui să le facă pe toate din casă.

Casa era învăluită de întuneric, semn că ceilalţi dormeau încă. Se strădui să nu facă zgomot, nici n-avea importanţă că nu se aude sus, în camere, el se învăţase să le facă pe toate pe tăcute.

 Termină destul de repede, deşi nu se grăbea niciodată, avea tabieturile lui, din care nu-l scosese nici răposata! E drept, şi ea era matinală, dar treburile ei rămâneau cele feminine, rar se băga în treburile lui.

Se apucă să rânească la porci, după ce hrănise păsările, apoi îi hrăni şi pe ei, cărându-le iarbă proaspătă, adusă din fundul curţii. Termină pe la ora 09.00, timp în care repară şi gardul, acolo unde căzuse bătrânul copac care ţinea leagănul, leagăn în care crescuseră copii lui. Venise şi rândul copacului ăsta, ceilalţi fuseseră înlocuiţi cu alţii noi. Multe se schimbaseră în ultimii ani, doar obiceiurile lui, nu!

Toţi ceilalţi se treziseră şi ei şi acum erau la masă. El mâncase mai devreme sub copac, afară, pâine cu brânză şi roşii culese din curte. Tare mai ţinea la roşiile lui, în fiecare an păstra sămânţa şi, de obicei, îngropa 2-3 roşii pârguite, din toamnă, ca, în primăvară, să aibă răsăduri devreme. Îngropa roşia şi o acoperea cu un fund de pet, iar când dădea căldura, scotea petul şi se alegea cu răsaduri, pe care le replanta. Miraculoasa natură era iertătoare cu oamenii şi îi ajuta pe cei ce vroiau să munceasă.
     Nepotul cel mare îl aştepta nerăbdător, deşi era cam târziu, azi mergeau la coasă, peste deal, unde bătrânul avea o bucată de pământ, lăsase să crească iarba pe ea, pentru animale şi păsări. Nepotul era foarte curios să vadă cum se coseşte, la cei 16 ani ai lui ştia mai mult decât propriul său tată, care nu vrusese să înveţe despre pământ mai nimic, în schimb, avea câteva diplome, care îl făceau să fie ce era.

Au pornit amândoi să urce dealul abrupt, nepotul urcând repede, gâfâit şi repezit, el, călcând regulat şi monoton. Nu peste mult timp, nepotul era la jumătea drumului spre vârf, în timp ce bunicul abia făcuse un sfert! Tânărul era foarte obosit, dar mulţumit că îşi întrecuse bunicul, aşa că se aşeză pe iarbă, să-l aştepte, dar mai mult, ca să-şi tragă sufletul. Bunicul îl ajunse din urmă mai târziu, dar nu se opri, mergea mai  departe, cu aceeaşi paşi rari  şi egali. Aproape că nu-şi privi nepotul, care mai aşteptă o clipă, să fie depăşit, convins că tinereţea lui va fi mai puternică decât mersul de melc, al bunicului.

Faza se mai repetă de două ori şi, pe când nepotul gâfăia aproape de vârf, bunicul deja ajunse acolo şi nici atunci nu se opri, se opri abia în vale! Tânărul îl ajunse într-un tîrziu şi-l găsi cosind cu aceleaşi mişcări calme şi egale, de parcă nici n-ar fi urcat un deal!  Doar, din când în când, se oprea şi privea cerul şi o dată deschise gura şi-i spuse:
     -Voi n-aţi învăţat fabula cu iepurele şi broasca ţestoasă? Aia cu grăbeşte-te încet?
     Tânărul îşi iubea prea mult bunicul, dar uneori îi dădea dreptate tatălui său, prea era bătrânul chisat rău, avea câte-o vorbă, de nu înţelegeai nimic!
       Se apucă şi el de cosit, dar dădea cu furie în pământ, aşa că, peste un sfert de oră, era tot o apă şi, de cunoscut, nu se cunoştea pe unde plimbase coasa, în timp ce bunicul deja cosise o bucată bună. Acesta se uită la el şi-i spuse cu blândeţe:

   -Lasă, tu, cositul, pe seama mea, şi vezi dacă nu poţi scoate nişte cartofi, au mai rămas nişte cuiburi nescoase,  dacă or mai fi!

Amiaza i-a găsit tot acolo, mai era puţin de cosit, iar cartofi, nici urmă! Nepotul era puţin înciudat că nu-l lăsase şi pe el să arate ce poate! Soarele trecuse binişor jumătatea cerului, când bunicul  lăsă coasa, se întinse pe iarbă  şi scoase din traistă pâine, brânză şi pepene roşu! El mâncă pâine cu pepene, iar nepotului îi dădu brânza. Apoi, puse pălăria sub cap şi-l atenţionă:

-Eu o să fac amiaza, tu poţi să faci ce vrei !

Bunicul a continuat să cosească, până a terminat, după care s-au întors acasă, de data asta, nepotul mergând în acelaşi ritm cu bunicul!

       Seara a găsit familia reunită în salonul mare, ce putea adăposti 40 de persoane şi mai rămânea şi loc!

În timpul mesei, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalţi, fiul bătrânului nu s-a putut, din nou, abţine şi a deschis discuţia, care nu ducea, de multă vreme, nicăieri:

-Zău că nu te înţeleg, tată!Am lăsat totul la oraş, apartament şi vilă, să nu te lăsăm singur, şi-am venit aici, să stăm cu tine! Am dărâmat casa veche şi am ridicat-o pe asta, cu de toate, cu apă şi canalizare, chiar şi cu piscină-n spate! Numai garajul, şi e mai mare decât vechea casă a noastră! Avem curtea plină de maşini şi tu, tot cu căruţa te duci la câmp! Ai zis să nu te deranjăm, am construit casa cu intrare separată pentru tine şi tot, separate, ai de toate-n ea! Ai ditamai pensia şi noi putem să te întreţinem foarte bine,  doar avem de unde! Iar tu, tot cu porcii şi cu găinile tale, ca acum 20 de ani, parcă n-ai avea ce să mănînci! N-ai intrat niciodată-n piscină, tot afară te speli, ies aburii din tine dimineaţa! La televizor, te uiţi din an, în Paşte, iar din sat, n-ai mai ieşit de când a murit mama! Am vrut să te trimitem în staţiune, te-ai făcut că nu auzi!  Nu te înţeleg şi noi am mai discutat asta, aş vrea să te văd că te bucuri de viaţă, doar ai muncit o viaţă-ntreagă! ‘

Bătrânul nu spuse nimic, ştia şi el că fiul are ceva dreptate! În schimb, sări nora, să-i ia apărarea:

-Lasă omul în pace! Fiecare şi le ştie pe ale lui! Dacă aşa se simte el bine, lasă lucrurile aşa!

Bătrânul mai tăcu o vreme, timp în care se aşternu o linişte atât de puternică, încât se auzea cu se învârte ventilatorul de la climatizare. Apoi ridică capul şi-şi privi fiul, spunându-i:

-Îl mai ţii minte pe unchiu-tău, Mitică? Ţi-am povestit ce-a păţit? După ce-a ieşit la pensie, şase luni a bolit! A slăbit şi s-a scofâlcit, deşi venea dintr-un birou, la masă-ntinsă! Îi lipsea trezitul de dimineaţă, pauza de gustare, de la zece, cele 5 cafele cu ţigara-n nas şi, mai ales, berea de după serviciu, cu băieţii! La bloc, treabă nu avea, iar să stea în parc, să joace şah şi table cu cei de vârsta lui, nu-i plăcea defel! După lunile alea, a început să se îngraşe, aşa că a ajuns la 126 de kile! A murit după un an, nici doctorii nu mai ştiau ce boli avea!

Eu, unul, vreau să mor în picioare, aşa că mai scutiţi-mă cu morala! Oare când o să vă lămuriţi că tocmai ceea ce fac, mă ţine-n viaţă? Mi-e aşa o frică de moarte, că vreau să trăiesc! Şi pentru că vrea să mai trăiesc, trebuie să muncesc, să nu las sângele să se lege, să fie viu şi iute! Lăsaţi-mă pe mine şi aveţi  grijă de voi!

A doua zi , bătrânul de 82 de ani era, la ora 06.15, la locul lui, în bătătură, unde îl aştepta apa rece şi porcii, să-i hrănească!