DOAR O LACRIMĂ!

 (NU CITIȚI, DACĂ NU AVEȚI TIMP!)

   

     Copilul  se bucură când  Negrilă se pripăşi în curtea lor. Îşi dorea de mult un câine şi ruga îi fusese ascultată - avea unul, o frumuseţe alb, cu pete negre, mai mult negre! N-a înţeles de ce mama l-a poreclit Negrilă, poate de la ochii prinşi în pete negre. Sau poate  pentru că era negru în cerul gurii! Sau de la faptul că nu mai îndrăznea cineva să intre în curte, când era câinele dezlegat!

    Asta era acum un an! Negrilă se făcuse mare şi puternic, ceea ce însemna că fusese, înainte, puiandru, când răsărise lângă poarta lor. Dintr-un salt, ajungea să stea  cu labele pe gard! Iar când sărea pe tată, îl punea jos repede! Numai pe copil nu sărea, nu se ştie de ce!

    Copilul ridică pietroiul şi, fără să privească câinele, izbi  cu sete! Se auzi cum cedează osul, cu un scrâşnet, iar animalul urlă de durere, dar nu muri! Copilul ridică, din nou, piatra şi lovi şi mai tare! Lovitura fu dură, dar bietul animal nu mai scoase niciun sunet - murise!

    Copilul privi, cu o faţă de gheaţă, ultimele zvârcoliri ale lui Negrilă. Doar o lacrimă săpă o dâră pe obrazul lui prăfuit!
----------------------------------------------------------

-Eşti un om de nimic! Vrei numai să ne impresionezi cu suferinţa ta, fără să te gândeşti şi la noi, mai ales la mama! Dă-te jos din pat şi mişcă-te, ce stai cu piciorul în sus, nu eşti în stare să te mobilizezi?

Bătrânul îl privi cu ură, dacă ochii ar fi avut lasere, fiul ar fi fost mort demult! Se chinui să se mişte, dar nu reuşi, aşa că aruncă alte priviri încărcate de ură către nenorocittul care îl chinuia.

 -N-auzi să te mişti, ce, ai slugi din butuci? nu-l slăbi fiu-său, care, încruntat, nu-l scăpa din ochi.

Bătrânul îl injură printre dinţi şi se scremu să se coboare din pat! Până la urmă, reuşi, iar piciorul căpătă o nuanţă roşie deschis. Scrâşni din dinţi, durerea era, vizibil, cumplită! Aşa că se trânti la loc, dar asta nu - l salvă de la supliciu, pentru că fiu-său îl trase repede, până se trezi din nou pe marginea patului, unde durerea îl sfredeli cu o mie de burghie!

- Suflet de câine ce eşti, mai bine nu te făcea măta! şuieră către fiul care nu-l slăbea o clipă!

 Acesta nu-l lăsă, până  când bătrânul nu se ridică în picioare. De sub pleoapa fiului, o lacrimă palidă se strecură afară, dar n-o văzu nimeni!
------------------------------------------------------

Oglinda spunea că, în sfârşit, tatăl murise! Din camera alăturată, se auzea glasul mamei, care încă nu ştia că sosise clipa pe care o aşteptau cu toţii.

Pe la miezul nopţii, el o luă pe nevastă-sa şi plecă acasă, lăsând-o pe maica-sa cu mortul!

A doua  zi, când fratele lui sosi în oraş, îi ieşi înainte şi văzu că acesta se clătina pe picioare, cu faţa pământie şi fără suflu. Îl întâmpină cu un zâmbet pe buze, spunându-i:

-Bine că a murit, nu mai deranjează pe nimeni, nu-l mai deranjează nimeni!

Ciudat necrolog pentru lacrima ce stătea ascunsă, gata să cadă!

A treia zi îl îngropară în grabă şi se despărţiseră cu toţii.

Nu vărsă nicio lacrimă!
-----------------------------------------------------------

Relaţia dintre ei doi se terminase de câţiva ani, sau nu existase niciodată!

Nu mai rămăsese decât divorţul, aşa că lucrurile păreau stabilite! Doar păreau, pentru că o asemenea hotărâre nu se face cât ai bate din palme, sunt o mie de lucruri care fac viaţa grea tuturor într-o astfel de situaţie! De exemplu, împărţitul lingurilor!

Sau împărţitul copiilor!

Hotărâ că mai bine să-i lase cu mama lor, el nu se pricepea să crească copii! Erau prea multe motive să procedeze aşa şi majoritatea celor din jur îl sfătuia să lase copiii, dacă vroia să ia viaţa de la capăt! Și totuși...!

Şi totuşi, înainte de  a porni pe alt drum, o lacrimă stingheră voia să protesteze, dar fu înghesuită de dosul palmei care stergea o frunte transpirată!
-------------------------------------------------------

Cei şase indivizile barau drumul, şi din faţă, şi din spate! În rest, nu aveau cum să treacă prin gardurile vii, netăiate de câţiva ani. Erau prinşi în capcană şi-i venea să urle că îşi găsise să iasă împreună cu copii la plimbare, tocmai prin zona asta a parcului, unde nu mai era nimeni, iar singurul bec era al naibii de chior! Ca un făcut, niciun telefon nu avea semnal, ceva bruia semnalul! Idioţii cu feţe de brute îşi aleseseră bine locul!

Primul atacator fu atât de surprins, încât nici nu simţi când se trezi tras cu brutalitate în faţă, dezechilibrându-se. piciorul drept îi pleacă, instinctiv, în faţă, iar când ajunse stabil pe sol, o lovitură dură deasupra genunchiului făcu să plesnească osul. Nici nu termină de răcnit şi nici nu se lungise bine pe jos, că al doilea atacator primi o lovitură de cot în nas, urmată de o alta, în beregată, care-l scoase din circulaţie pentru câteva moment, durerea făcîndu- să leşine.

Spatele era, acum, liber, aşa că se întoarse la timp, dar nu putu evita lovitura de sabie, care-i rase umărul, oprită destul de bine, de hainele groase, dar nu suficient de bine, să nu ţâşnească sângele.

Momentul de surpriză trecuse după primul căzut, ceilalţi patru se repliaseră pe dată şi trecuseră la contra - atac!

Atunci simţi că, odată cu sângele din rană, ceva liniştitor se aşterne în sufletul lui - ştia cum se vor termina toate! Şi  să te ferească Dumnezeu de omul care nu mai are nimic de pierdut, parcă aşa spunea bunica lui?

 Se feri, din nou, la timp, de la o lovitură în plină faţă, fusese o lovitură de profesionist, dar celălalt se grăbise şi ratase, doar din cauză  că mișcarea îi atrăsese atenţia. Trebuia să se grăbească, nu  va mai rezista mult, deja nu prea mai avea aer în piept! Saltul său îl luă pe nepregătite pe atacator, care se trezi cu piramida nazală făcută bucăţi, de o lovitură scurtă şi icnită, cu podul palmei, la baza nasului. Nici nu a terminat bine mişcarea şi lovi bruta cât o stâncă, în gât, dar acesta nu se sinchisi prea mult, aşa că trebui să folosească şurubelniţa de care nu se despărţea niciodată, pe care o înfipse în urechea animalului de piatră! Mai rămăseseră doi, iar cel de-al doilea atacator dădea semne că îşi revine. Asta nu trebuia să se întâmple! aşa că se răsuci rapid şi-i plasă o talpă  în bărbie, ceea ce îl linişti pe acesta, din nou.

Lovitura de şiş îl incovoie în dreapta, acolo unde fusese lovit. Apucă mâna ce ţinea cuţitul, dar fu nevoit să se rotească spre stânga şi să-i vâre şurubelniţa în ochi celui de-al treilea atacator, ce doar pândise până atunci. Ultimul rămas ar fi fost o problemă, dacă n-ar fi alunecat în sângele de pe jos, suficient timp ca să-l arunce peste cap, izbindu-l cu capul de bordură, zgomotul izbiturii sunând straniu şi cunoscut în liniştea nopţii.

Rămăsese singur, dar nu mai era în picioare, căzuse pe-o parte şi apoi nu mai ştiu nimic!
------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------

Îşi reveni un pic şi se târâ pînă la o bancă, dar nu reuşi să se urce pe ea, aşa că rămase doar sprijinit.

Simţea cum viaţa se scurge din el, odată cu sângele care nu înceta să curgă. Cele două lovituri fie erau prea grave, fie completau starea lui precară de sănătate, oricum, nu mai avea mult de trăit, era din ce în ce mai slăbit Copiii vor fi anunţat la 112, dar era mult prea târziu, şi, oricum, nu mai conta!

Îşi aminti de Negrilă şi de cum îl omorâse - îi crăpase capul cu o piatră! Nici nu putea face altfel, câinele se dezlegase şi spărsese gardul către un vecin. Acesta avea porumbei, aşa că i-a rupt şira spinării cu un drug de fier. L-a crezut mort şi l-a lăsat acolo, să-l îngroape mai târziu.  Dar câinele nu murise, s-a târât înapoi, numai el ştie cum, să ceară ajutor prietenului său, înainte de moarte. Durerea animalului era insuportabilă, se auzea schelăiturile de la distanţă. N-a mai putut rezista, nu era nimeni acasă, nu-l putea lăsa să se chinuie cine ştie cât timp! Aşa că l-a omorât şi n-a spus nimănui că el a făcut-o! Şi nici măcar nu a plâns, s-ar fi dat de gol şi nici nu ar fi fost altă soluţie, căinele tot murea, până la urmă! Dar n-a uitat, cum n-a uitat biata lacrimă - martor!

Cât de câinos fusese cu tatăl său! Acesta suferise  o hemipareză dreapta şi avea mâna şi piciorul drept anchilozate, de la paralizie. Cu toate acestea, trebăluia zilnic prin curte, nu putea sta degeaba - ba o iarbă smulsă, ba  o tablă, de îndreptat!

Îl apucase făcutul ţuicii, numai că, din cauza mâinii care nu-l asculta, a vărsat cazanul cu borhot fierbinte peste piciorul drept, tot ăla, nefericitul! Nu mai avea piele pe laba piciorului, se vedeau vasele de sânge! Noroc că era în casă spray pentruz arsuri, nu s-a infectat, dar zona durea îngrozitor, mai ales când sângele dădea să circule. A stat vreo săptâmână cu piciorul în aer, să aibă mai puţină circulaţie, dar membrul s-a obişnuit aşa, fără prea mult sânge prin el. Când a vrut să se dea jos din pat, să înnebunească, nu altceva, durerea era cât casa! S-a urcat la loc şi nu a mai coborât piciorul, pe motiv că-l doare!

Aşa l-a găsit fiu-său, peste alte două săptămâni, lungit în pat! S-a luat de el şi nu s-a lăsat, până nu l-a văzut în picioare! De fapt, n-a făcut nimic altceva, decît ce-l învăţase taică-său! Când erau bolnavi, nu-i lăsa să bolească, îi dădea jos din pat şi-i punea să umble! Le spunea că nu face bine la psihic să te jelească cineva de viu, boala trebuie învinsă, nu să te obişnuieşti tu cu ea şi cu mofturile ei. Avea dreptate, viaţa a confirmat ce spunea, numai că nu i-a plăcut să ajungă el să i se aplice lui metoda, durerea era mai convingătoare! La două zile după ce fiu-său l-a scos din pat, se foia prin curte, iar rana nu-l mai durea, pielea începând să se cicatrizeze!  Tot restul vieţii a repetat, cui voia să- l asculte, că fiul lui e un câine fără suflet! Nici măcar nu-i zărise puiul de lacrimă cu greu reprimat! 

Moartea tatălui nu a fost o surpriză - se aşteptau la aşa ceva! Numai că a venit şi a trecut surprinzător de repede, rupând inimile tuturor! După trei atacuri cerebrale, la distanţă de ani între ele, faptul că era paralizat, dar se mişca şi părea destul de normal, i-a indus în eroare - întro zi i s-a făcut rău şi, de atunci, a început totul! Curios a fost  că spunea mereu - atunci când va dori să moară, nu va mai mânca şi nu va mai bea nici apă, şi se duce! S-a ţinut de cuvânt - de când i s-a făcut rău, n-a mai băut, n-a mai mâncat! A ajuns la spital, unde medicul, după analize, le-a spus să-l ia acasă, cancerul îşi făcuse datoria, nu mai avea plămâni, avea doar un rinichi mic şi unul lipsă, nu mai era nimic întreg unde trebuiau să fie organe! Miloasă, doctoriţa  le-a propus să-l mai lase câteva zile, să-l hrănească intravenos, dar medicamente îi dau degeaba, nu-i trebuie decât calmante!

A mai trăit 2 săptămâni, doar cu o zi înainte de moarte nu s-a mai dat jos din pat, să-şi facă nevoile! Dintr-un bărbat de 80 de kilograme, rămăsese doar nişte oase cu umbră de carne, să-l cari c-o mână!

 Ultimele 3 ore din viaţa lui au fost Golgota sa, dacă a greşit ceva în viaţă, sigur atunci şi-a răscumpărat toate vinele! Cu spume roşii la gură, strângea, să rupă mâna fiului său, durerea trebuie să fi fost îngrozitoare! Apoi se oprea, părea că înceta să respire, un vecin punea oglinda, să vadă dacă s-a dus, dar iar respira cu greu şi-o lua de la capăt! Fără să geamă!

Până ce oglinda le - a spus că s-a dus!

Alături, soţia nu ştia că a murit şi povestea vecinei despre el! Fiul s-a întrebat cum să-i spună, să nu fie un şoc, dar n-a fost, anii petrecuţi lângă bătrân o căliseră, ştia ce o aşteaptă! Şi mai ştia şi ce are de făcut, pentru înmormântare, fiecare pas fusese calculat! Ea s-a văicărit, fiul n-a mai apucat, au intrat direct la scăldat şi la aşezat locul de priveghi. Mama n-a ţinut cont că şi fiul pierduse pe cineva, poate fiinţa care îl iubise cel mai mult în viaţa lui, dintre toţi falşii declamatori de dragoste - Nu! că trebuie scos covorul de sub masa pe care urma să se odihnească răposatul! La naiba cu toate covoarele din lume, mamă! a murit tata, strângându-mă de mână!  A murit tata, nu covorul!

După scăldat, l-a dus, singur, pe mort, pănâ la masa unde urma să se odihnească definitiv, până la groapă - putea să-l care cu o mână, ceea ce mai rămăsese din tatăl său cântărea mai puţin decât o oaie, şi aia, slabă! 

Fiul a simţit că-l lasă puterile, orele acelea îl storseseră ca pe o cârpă, şi-a luat iubita şi-a plecat, lăsând pe maică-sa cu mortul şi covorul!

  A doua zi, s-a speriat de cum arăta fratele său mai mare, venit de la sute de kilometri distanţă - era mult mai alb decât decedatul şi se clătina pe picioare, de parcă plutea pe apă!  Fratele mai mic şi-a săpat un zâmbet pe faţă şi i-a spus:

- Bine că a murit, nu mai deranjează pe nimeni, nu-l mai deranjează nimeni!

Nu era timp pentru vorbe, trebuiau să facă ce trebuia făcut, plânsul şi jelania putea să mai aştepte!

A promis că, după înmormântare, se va duce în fundul curţii şi va plânge, până nu va mai putea! N-a  făcut-o, a înţepenit în şezut pe marginea patului, unde a adormit, în mijlocul oamenilor ce se bucurau de pomană. A plâns câteva luni mai târziu, alături de cei doi copii ai săi, la mormânt - îi era atât de dor de tatăl său! Dar, până atunci, singura lacrimă permisă, dar ascunsă cu grijă, a fost când i-a sărutat mâna omului care l-a învăţat mai mult de 80% din ce ştia să facă, înainte de a scoate coşciugul din casă! Şi nici măcar nu-şi ceruse iertare de la bătrân, pentru greutăţile pe care i le făcuse şi pentru faptul că îl judecase aspru, înşelându-se!

Divorţul  a surprins pe toţi cei care-i cunoşteau! El o luase pe căi aiurea, dar nu mai erau multe de spus! Chiar dacă fusese ceva frumos între ei, râpa se adâncise, devenise falie, ce înghiţea bune şi rele! Toţi întrebau - cum aţi ajuns aici, eraţi o pereche model! Legile lui Murphy- când toate lucrurile merg bine, ceva merge prost!

Mai rămăsese un capăt de pod - copiii!

“Ce era mai bine- să ia un copil sau pe amândoi? Ce le putea oferi el ? care abia putea avea grijă de propria persoană? Nu, nu la modul că murea de foame, dar nu ştia nimic despre copii! Cum  să creşti o fată, dacă nu eşti femeie, s-o înţelegi, ca femeie ce devine?

Toţi spun că ăsta e egoism bărbătesc, dar nu-i nimic bărbătesc în a - ţi bate joc de copii! Să zicem că iau viaţa de la capăt, găsesc pe cineva şi pornim pe alt drum! Dar dacă are copii, ai mei unde or să fie? Nu uit povestea unui coleg, care a divorţat şi a împărţit fetele cu nevastă-sa! Noua soţie nu avea copii şi el era mulţumit de cum se comporta cu fiica lui! Până a apucat-o pe fată plânsul şi i-a povestit că ea mânâncă fasole, pînă vine tatăl acasă, tată, care e servit cu friptură! S-a convins, apoi, că una era când era el acasă şi alta, când rămâneau amândouă singure! Şi-a luat fata şi dus a fost! Dar să mai fi fost şi copiii ei?!?

 Şi de ce să despart copiii, ei doi, se iubesc, or să mă urască, dacă îl iau pe unul şi-l las pe celălat!  Nu, nu poate fi vorba de dus crucea, aşa cum tot o flocăie toţi, ce pot să vadă nişte copii, de la nişte părinţi care nu mai vorbesc între ei? Când vor ajunge să aibă familie, vor face ce-au văzut acasă, la părinţi, doi neînţeleşi care n-au în comun decât copii! Vor copia modelul şi vor suferi! Mai bine...!

Dureros e, că viaţa fără copiii tăi, e ca satul fără câini! Poate sat fără câini o mai fi, dar copii ca ai tăi, buni sau răi, pentru tine, nu!”

Şi lacrima născută din îndoială alunecă până departe!
================================

     Acum  zăcea în bălţi de sânge, al lui şi a altora, dintr-o prostie! Nici nu înţelegea de ce atacul nemernicilor alora, nu-i cunoştea şi nu dorea să-i cunoască, el vrusese doar să aibă o discuţie cu copiii lui, să le spună!

“Idioţii dracului! Nişte cretini care nu ştiau decât de ei! Din cauza lor, sunt un ucigaş fără suflet!

Şi cum se spune, că cel mai mare păcat creştinesc este să ucizi? Una din poruncile pe care n-ai voie să le încalci?  Cum rămâne cu morţii jertfiţi din motive religioase? Numai tâmpiţii cred asta! Ar fi trebuit să-mi las în primejdie copiii, doar de dragul moralei? Uite un motiv serios să omori cu sânge rece, fără remuşcări! Primejdia nu ţine cont de morală, ţine cont de supravieţuire, şi de cei dragi!

La ce mă gândesc eu, şi nu mai am mult! Bine că au scăpat copiii! Bine că m-au ascultat şi au fugit, când am atacat! Dacă pierdeau o clipă, eram morţi cu toţii, nu pot lupta şi păzi pe alţii, în acelaşi timp!

Ah! Ce doare! Simt că nu mai pot sta drept, am cel puţin o coastă ruptă! N-are importanţă,  pentru mine nu mai are! Mor şi voi fi ţinut minte ca omul fără lacrimi, suflet de câine! Abia acum pot vărsa lacrimi, măcar eu să plâng pentru mine, ceilalţi vor plânge pentru ei! Aşa a fost tot timpul, durere şi moarte! Păcat că…!”

====================================

Când au ajuns copii cu poliţia şi salvarea, 4 morţi şi trei răniţi zăcea pe zăpada subţire. Tatăl lor nu mai respira şi pe chipul său rămăsese o pace împletită cu durere! O lacrimă  îngheţată devenise un mic cristal, ce abia strălucea în lumina slabă!

 Copiii apucaseră, înainte de a fugi după ajutoare, să  vadă atacul furibund al tatălului lor, care era cunoscut drept un pacifist înverşunat, un om care evita conflictele şi care, deseori, era ţinta ironiilor, pentru felul său de a se ascunde după vorbe ! Nu credeau nici acum că a putut să facă ce-a făcut, nimeni nu va crede asta!

Peste o săptămână vor înţelege şi mai mult, motivul pentru care îi invitase la plimbare fusese că mai avea de trăit maximum 4 luni - era bolnav de cancer, ca şi tatăl său!

Dar nu era timp de vărsat lacrimi, nu asta lăsase în urma lui, lăsase altceva – Nu lacrimi trebuiesc vărsate, viaţa trebuie să-şi urmeze cursul! Să plângi, poţi s-o faci tot timpul, să lupţi, e cu totul altceva! Şi nici nu poţi să te ascunzi mereu după lacrimi!

Şi copiii au dus la bun sfârşit, și mai departe, ceea ce el însemnase, fără o lacrimă! Pentru că, în sfârşit, înţeleseră !