NU MAI VREAU, DELOC, ACASĂ!

  (NEW!) Părinţii ajunseră în ţară, apoi acasă, fericiţi de fericirea copiilor lui! Abia a doua zi, după ce se apucase de despachetat, tatăl găsi scrisoarea, pe care, până atunci, n-o văzuse. Iată ce cuprinde epistola:

Dragi părinţi!

             Cinstit ar fi fost să vă spun în faţă, nu să mă ascund în spatele unor rânduri! Mai ales că nu am mai scris o scrisoare de mulţi ani, am şi uitat de când!

            Nu am spus ce aveam de spus, pentru că vă iubesc nespus de mult, nu aş fi putut suporta să vă văd cu ochii în lacrimi, aşa cum, bănuiesc, o să-i aveţi, când o să citiţi rândurile acestea! Dar trebuie să înţelegeţi că hotărârea am lua-o, după ce am stat câteva zile şi nopţi, de vorbă cu soră-mea. Amândoi am hotărât să vă spunem când o să ajungeţi aici, dar eraţi prea fericiţi, nu puteam să vă stricăm bucuria, am fi fost prea egoişti!

          Nu mai vrem să ne întoarcem în ţară! România nu ne mai oferă nimic bun, singurul lucru care ne leagă de ea, sunteţi voi! Iar voi, vă descurcaţi şi fără noi! Cum v-aţi descurcat toată viaţa voastră, cu noi pe cap! Avem şi noi copii, vom avea şi noi nepoţi! Cum aveţi şi voi! Oricând veţi voi să veniţi aici, vă trimitem noi bani, numai să veniţi! Vreţi să vă mutaţi aici, e perfect, o să facem tot ce se poate, vă luăm casă, e chiar mai bine, au copiii pe bunici lângă ei!

            Numai nu ne cereţi să ne întoarcem, pentru că sunt o mie de motive care ne împiedică! N-am uitat cum aţi muncit să ne îmbrăcaţi şi să încălţaţi, pentru asta aţi tras din greu, făcând multe compromisuri. Ne trezeam dimineaţă şi nu eraţi lângă noi, găseam mîncarea caldă, te trezeai, mamă, cu noaptea-n cap, să fie proaspătă! Găseam pantofii făcuţi şi măturat pe jos şi, uneori, adormeam, fără să ştim când veniţi!

            Când eram în liceu, am aflat  abia atunci, că, să nu muncim noi, v-aţi oferit să văruiţi în clasă, când eram în generală. Şi noi care credeam că suntem copii chinuiţi! Tu, tată, ţi-ai luat şi un doilea serviciu, paznic de noapte, abia dormeai câteva ore şi când ne întâlneam, nu vorbeai cu noi, mai ales cu mine, cu soră-mea, mai des, că era mică! Eu credeam că am un tată ursuz şi căpos, nu ştiam că adormeai cu capul lângă lingură, seara! De mama, nici nu mai vorbesc, parcă a intrat la apă, după ce am intrat la facultate, că aţi vrut să avem carte, s-o ducem mai bine ca voi! Nici ea nu mai ştia unde să se împartă, ne trebuiau bani, haine, cămin, caiete, bani de proiecte, de tren, de ţigări, iar bani! N-am înţeles asta decât atunci când a trebuit să-mi hrănesc copii, care ştiu doar că au nevoie şi că vor  ceva! Cum făceam şi noi, şi nu înţelegeam de ce nu se poate -  nu era de unde!

            Aşa v-aţi chinuit să ne faceţi oameni, să avem un viitor, altul decât al vostru! Şi la ce a folosit că, duminică de duminică, vă duceaţi în gară, să ne trimiteţi pachet pe naş? La ce ne-a folosit că aveţi mâinile bătătorite, chiar după 89 vă duceaţi cu sapa, în week-end, la mamaia, la ţară? Aveaţi nevoie de fiecare bănuţ, nouă ne lipseau multe, dar de foame, n-am suferit nicodată!

            Şi când spun la ce a folosit, nu mă refer că v - aţi sacrificat degeaba, ci pentru că nu a meritat s-o faceţi în paguba voastră, ca noi să terminăm şcoala şi să murim de foame, pe banii noştrii şi ai voştri! Departe de noi gândul că ne batem joc de munca voastră, dar ţara în care ne-am născut nu ne-a oferit nimic! Şi nu-i de vină ţara, ci oamenii din ea, care nu ne-au oferit decât dispreţ! Cu aş putea să uit cum, cu diplomă şi master, mă milogeam la un analfabet, să mă angajeze, ca să  scăpaţi măcar de povara gurii mele, să aibă soră-mea mai mult? Cum am acceptat tot soiul de munci murdare, care nu aveau nici o tangenţă cu studiile mele, numai să câştig un ban cinstit? Cum am vrut să intru în învăţământ şi n-am putut, o mulţime de sforari şi piloşi ocupă şi azi nişte posturi, unde ar trebui să vină un tânăr care vrea să facă meserie, nu să stea degeaba!

             Ce ţară e asta, unde un profesor universitar de 73 de ani încă mai predă, pentru că se plictiseşte acasă, nu pentru că mai are sute de cărţi de-ale lui, să le bage pe gât studenţilor? Unde ies unii la pensie şi se întorc la muncă, dar nu la săpat şanţuri, ci la munci unde se umblă cu mănuşi! Ce interes aş avea să trag cu spatele, eu şi milioane de proşti ca mine, ca să fure unul totul, într-o secundă? Şi să-mi mai râdă şi-n nas!

            În România nu se poate trăi cinstit, pentru că eşti luat de prost! Cine spune că e cinstit, e un nesimţit! Nu există unul singur să nu facă o ghiduşie, să nu ciupescă ceva, să nu înşele un fraier! Aici s-a ajuns, să nu mai poţi să te priveşti în oglindă şi să nu scuipi! În ţara asta vreţi voi să îmi cresc copiii? Să înveţe ce? că mai bine pleacă afară? Că nu le foloseşte la nimic toată învăţătura lumii, dacă nu-s plini de tupeu şi nesimţiţi?

            Nici afară nu-i rai şi nu toate sunt cum trebuie, dar nu pot să-mi văd copiii batjocoriţi din toate direcţiile, şi de proşti, şi de deştepţi, şi de autorităţi, şi de simpli idioţi! Vreau doar să muncesc şi să ajung acasă, să pot uita ce s-a petrecut în ziua respectivă, să vorbesc cu ai mei, fără să-mi plâng de milă,  nu să ţip la copil, pentru că un şef tâmpit mă vânează ca pe cerbi! Nu vreau s-aud numai nenorociri, pentru că, pentru noi, ăştia, dezrădăcinaţii, ţara noastră e acolo unde ne este bine! Ori, în România, nu e bine, nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine, eşti o frunză într-un uragan!

            Voi aţi sperat că ne vom întoarce şi nu aţi greşit prea mult - câteodată dorul de casă, de prieteni vechi, de o vorbă sucită,... de părinţi, ne cheamă să venim, dar ne e teamă că nu mai e locul nostru undeva unde n-am valorat nimic! Aţi văzut că am învăţat degeaba atâţea ani, nu fac ce am învăţat nici aici, dar, cel puţin, nu sunt jignit  tot timpul, pe banii mei! Şi, foarte important, pot să-mi fac planuri! În ţară nu pot, de pe o zi, pe alta, ceva se schimbă, şi nu în bine! Mă doare când aud copiii mei  vorbind în altă limbă,  alta decât cea în care am injurat de mic, dar asta-i! Le e mai bine aşa, decât cum am fost trataţi noi!

           În genunchi vă cer iertare, dacă v-am supărat, dar nu voi sunteţi vinovaţi de situaţia asta, sunteţi victime ca şi noi! Vă rog să  nu cereţi nepoţilor voştri să îndure mizeriile pe care le-aţi suportat voi, ca să ne creşteţi pe noi! Cum nici noi nu mai vrem să suportăm mizerii, pentru aceeaşi copii! Nu poţi avea respect de la copiii, dacă nu ai demnitate!

            Ne doare sufletul, dar e cea mai bună soluţie! Dacă cineva ne-ar garanta că lucrurile se vor schimba, am veni să  trăim şi murim alături de voi! Dar nu există acel cineva, aşa că ne vedem de vieţile noastre şi, dacă putem, şi de ale voastre!

            Sărut mâna, mamă şi tată, să ne vedem cu bine! Nu fiţi supăraţi pe noi, ştim că ne înţelegeţi!