CUȘMĂ, ESTE! MINTE, CE MAI TREBUIE?!

Nu vă mirați, când patrulând prin soare,

Vă-mpiedicați de fițe și de mutrișoare?

Când ceafa lată și fruntea chinuită, mică,

Vă-ndeamnă să vă credeți o furnică?

Ce mândri sunt cei care tropăiesc

Prin viața noastră, până-o murdăresc!

Priviți cum punga plină și zâmbetul parșiv

Te scuipă azi, în față, fără vreun mic motiv!

Nu a deschis o carte! Ce știe, e cupă  și karo!

Viața îi este roză! Nu ca la noi, maro!

Coboară din mașină și dă capul pe spate,

Precum curcanul mândru, cu gușele umflate.

Cu brațele, cât șunca, și creierul, pitic!

Nu văd decât bănuțul! Și altceva,... nimic!

Fetițele sunt coapte, cu buze cât cimpoiul,

Se bat în silicoane, uitând care-i gunoiul!

Mai nou, și ăștia micii, cu cașul prins în barbă,

Fără capac la gură, au început să fiarbă -

Le tropăie hormonii! Le dau dinții de lapte!

Se cred superiori, fugind, iutac, de carte!

Ah! Câtă bărbăție la un slujbaș mărunt

Nu are importanță, de-i tânăr sau cărunt,

De sus, privește lumea! Sau ce a mai rămas

Din ce e dedesubtul prăjinii de sub nas!

Deodată! toată lumea e țeapănă și dură!

Licențiată-n strâmbe și foarte tare-n gură,

Aleargă, se răstoarnă, se vâră, clocotește!

Și-abia mai rar, se face că, tainic, mai muncește!

Din tufa mea de scai, mă-ntreb, nemernicește-

Cu ce gușa găinii! vreunul se mândrește?

Vedeți, umblând pe stradă, pe cei cu stea în frunte?

Vreun grup de elitiști, toți, debordând de minte?

Vreo pasăre măiastră? Vreun cor de îngerași?

Sau doar, mătăhăind, purcei stupizi și grași?

De când e lumea și pământul, se cam potrivește-

Dacă ai cușmă, minte cuminte nu-ți mai trebuiește!