AMINTIRI DESPRE TATA!

Singura și unica lui distracție fiind pescuitul, când lua concediu, țup! la pescuit! Ca un făcut, mi-a lăsat și mie obiceiul ăsta, nu-mi trebuie munte, nu-mi trebuie mare, vreau doar o zi la pescuit și, dacă ziua aia, e în fiecare zi, trei zile nu vreau să văd pe nimeni, doar peștii și păsările! Nici țânțarii nu vreau să-i văd, cât despre telefon, îl fac uitat!

Deci, tata abia aștepta concediul, pentru care se pregătea din timp - din ciubucul pe care îl făcea, zilnic mai cârpea câte un acoperiș, sau învelea pe undeva, punea un bănuț deoparte. Nu că s-ar fi aruncat la paranghelii, cu lăutari și muieri, se mulțumea cu o sticlă de lichior, pe care o aducea, mai tot timpul, pe un un sfert plină, acasă. Din micile lui economii, ne lipeam și noi, copiii, când mergeam cu el, plătea drumul, dacă mergeam cu mașina sau cu trenul, și era un  mic boier - făcea cinste, la înapoiere, cu o bere sau un suc, undeva, la botul calului, la umbră.

Întro dimineață, când m-am trezit, am izbucnit în plâns - nu mă luase și pe mine, plecase de unul singur!  E adevărat, nu spusese c - o face, dar eram, și eu, în vacanță, puteam să merg, mai ales când puteam să scap de cules mătreața - broaștei, cu care hrăneam rațele. Operațiune care necesita deplasarea la vreo doi kilometri, umplut găleata și venitul înapoi! Și, mai adevărat, acolo unde se dusese, la vechea Cărămidărie, unde acum sunt blocurile ANL, fosta groapă de gunoi a orașului, nu prea era mătreață.

Nu l-am blestemat, dar pe la ora 09.00, era deja înapoi, cu vreo 10 pești! Bolnav, nu era, doar un pic speriat! S-a apucat să ne povestească:

-Am prins și vreme bună, dădea și peștele, era frumos, dar parcă ceva, nu era în regulă! Parcă cineva îmi strângea capul  întro menghină, nu mă lăsa să gândesc. Trăgeam de undiță, aiurea, la un moment dat, nu mai prindeam nici un pește. Că și cum un glas mi-ar fi șoptit asta, am întors capul – la vreun metru de mine, în spatele meu, un șarpe, cu un cap , cam cât pumnul meu! Se uita fix în ochii mei, nemișcat, verde –negricios și țeapăn, am zis că-i o cracă uscată! Al dracului șarpe, nici o mișcare nu făcea! M-am uitat și eu, la el, mai văzusem, eu, șerpi, dar, pe departe, ăsta era cel mai mare, mi se părea monstruos! Și cum mă uitam în ochii lui, am amețit!  Ăla nu se mișca, se uita la mine!  Mi s-a părut că au trecut ceasuri, timp în care, eu și șarpele, ne holbam, unul, la altul! Vroiam să întorc capul, și nu puteam, mi se anchilozase gâtul! Se știe că șerpii au capacitate de hipnoză, dar eu nu vroiam să fiu hipnotizat, eu vroiam să plece și să mă lase să prind pește! Nu-mi făcea nimic, dar, brusc, mi s-a urât, de atâta pescuit, nici nu știu când am strâns sculele și am șters-o!  L-am lăsat să se uite după mine și dus, am fost! Parcă mi-a trecut dorul de pescuit, cum stătea ăla, botos, țeapăn , ca o acadea! Nu mă mai duc acolo, deloc! Dă-l naibii, era prea mare!

S-a păcălit - vara următoare s-a dus, din nou, acolo! Tot singur! Numai că primăria tăiase stuful și papura, ochiul de apă era curat, dacă erau șerpi, nu stăteai cu ei la taifas, îi puteai vedea, de la distanță. Primele două dăți, a prins mult pește! A treia oară, era, la 08.30, plecat de la șase, acasă! Fără prea mult pește, cică nu mișca în ziua aia!

De data asta, n-a venit chiar mâna goală - a adus un iepure! Fără cap! Ca să scurtezi drumul, trebuia să sai peste căile ferate, de lângă baltă. Și ne-a explicat că a găsit urechiatul, capul îi fusese tăiat de tren,  îl lăsase lângă șine!

A fost o minunăție – iepure de câmp, la tavă!

Numai că ne-a stat în gât - când mai aveam puțin și terminam de mâncat, numai ce-o vedem pe mama, că se schimbă la față! Tace și nu mai mănâncă, se uita la noi și nu vroia să vorbească! Ne-am oprit cu toții, am crezut că i s-a făcut rău! Degeaba o întrebam, nu vroia să spună un cuvințel! A ieșit cu tata, afară, și l-a întrebat în șoaptă,( dar noi tot am auzit!):

-Măi, Mihăiță! Tu ești sigur, că ăsta, e iepure?

Și a început tata să explice, că nu-i nicio îndoială, avea și cap, dar nu l-a luat, nu era mare lucru, de mâncat, din cap! Mama, nimic!

-Păi, ce crezi tu, că am mâncat noi, până acum? a întrebat-o tata, calm, pe mama!

-Mihăiță, noi l-am mâncat pe HAM-HAM!

Dintrodată, nouă, care trăgeam cu urechea, ni s-a făcut rău! Ne-am amintit că, întradevăr, erau o mulțime de câini, prin zonă, fiind groapa de gunoi și niște căldărari, ce făceau cărămizi, și care aveau puzderie de câini, ce păzeau Cărămidăria!

Degeaba a încercat tata să ne convingă, că nu era câine, că noi, cât pe ce să dăm afară, pe Ham-Ham!

Până la urmă, tata s-a îmbrăcat, să se ducă, să caute și capul, ăla, cu urechi mari! N-a mai plecat, a venit un vecin, vânător, ăla care belise animalul, și ne-a adus blana - era mică și pufoasă, cu un ciot mic, de coadă! Nouă, sub impresia de până atunci, ni s-a părut că e cam mare coada! Și câți câini, scurtați de coadă, nu mai văzusem, până atunci!

După îndelungi parlamentări, vecinul- vânător  ne-a luat piatra, de pe suflet - ne-a arătat că sunt diferențe între pernuțele și ghiarele, de câine, și cele, de urechiat! Ba chiar l-a întors pe Azorel, câinele nostru, cu zgaibaroaicele-n sus, să facem comparație - uite diferențe! La care s-a adăugat și faptul că s-a așezat și a terminat friptura, pe care noi am părăsit-o, fără remușcări.

După atâția ani, mama, care mai trăiește, își amintește și ne-ntreabă:

-          -Mai țineți minte, când l-am mâncat, noi, pe HAM-HAM?

         Și râde pe sub mustață!