„Cred că sunt
decenii, de când stau și te privesc! De fapt, sunt doar două ore, dar,
mi se pare că timpul trece nefiresc de încet!
Îți par
neimportant, nu-i așa? Altfel, nu-mi pot explica, cum de nu mă observi
niciodată? Doar nu e prima oară, cînd stau aici, cuminte, în colțul meu, fără
să fac prea multă risipă de energie și fără să caut, să-ți sar în ochi! Ar fi
rușinos, să spună lumea că am căutat, cu tot dinadinsul, să mă vâr pe sub
pielea ta! Orice s-ar zice, am destul orgoliu și destulă prestanță, să nu stau,
în genunchi, în fața ta! Cum m-ai mai respecta, dacă m-aș foi aiurea, doar ca
să mă vezi? Am adoptat măsura asta - tac și privesc, aștept clipa potrivită!
Nici nu știi cât mă costă efortul ăsta, să stau și să aștept, ceva ce poate nu
va veni niciodată! Dar nu mă las, dacă nu mă vrei, eu te vreau! Și, dacă o să
văd că nu-mi dai atenție, am să-mi ies din matcă, ca un fluviu acaparator,
tot o să fii a mea, chiar dacă nu vrei!
Deocamdată, mă mulțumesc, să te privesc! Ah! cât de
nevinovat ți-e jocul! Cât de mult te învârți și te zbați, când eu aș putea fi
cheia zbaterii tale, soluția care te-ar putea liniști! Păcat că nu vrei să te apropii
de sufletul ăsta, care te așteaptă! Mă rog să obosești, ca să cauți un loc unde
să pui capul, să te liniștești! Uite! Mă ofer să-ți pun la dispoziție brațele
mele! N-ai să știi niciodată, cât de tandru te-aș strânge-n ele, să nu mai poți fugi, să te pot păstra numai pentru
mine! Nu știu cum pot, alții, să fie, dar eu, unul, nu te-aș putea împărți cu
nimeni! Vreau să fii numai a mea, doar a mea!
De ieri, de când te-am zărit prima oară, am știut că n-am
să pot trăi fără tine! Îmi ești neceseră! Îmi ești esențială! Te-aș fi abordat
încă de atunci, dar te-ai mișcat prea repede, nici nu m-am gândit cum să
acționez, și ai și ieșit! Nici măcar n-ai dormit acasă, cine știe prin ce
întunecine ți-ai petrecut noaptea! Nu credeam că am să te mai văd, dar nici nu s-a
deschis, bine, ușa, dimineață, că ai și intrat pe furiș, să nu te vadă nimeni! N-ai bănuit deloc că cineva te aștepta, credincios și înciudat, singur și nițel
dezamăgit! Mi s-a luat o piatră de pe suflet, când te-ai întins, la soare și ai
adormit! Te puteam privi, fără să te deranjez, și să-ți admir formele! Ți-a
spus cineva, cât de perfectă ești? Când te privesc, mi se usucă gura, nu mi s-a
mai întâmplat niciodată să salivez așa, doar privind o făptură!
Din culcușul tău, nu mă puteai zări! Eu, în schimb, nu
te-am scăpat din ochi! Erai prea aproape și, totuși, prea departe, nu te
puteam atinge, fără să te sperii! Am stat, așa, nemișcat, rugându-mă să nu
ridici ochii și să mă vezi! Știu cât sunt de hidos, de aceea stau ascuns în
umbră, nu ies ziua, nu comunic cu cineva! Mă pot bucura de priveliști, fără să
intru în contact cu ele! Cum ar fi persoana ta! Mai bine stau departe, decât să
te fac să fugi! O nevoie nesățioasă, de tine, mă mistuie, ca un foc nedomolit,
dar te las pe tine să faci primul pas! Cum va hotărâ destinul - vei fi, sau nu,
a mea!
Nu cred că-mi poți citi gândurile, dar iată că te-ai
trezit, de parcă m-ai fi auzit! Te scuturi și te întinzi, cauți lumina
soarelui! Iată că vrei să te dezmorțești! Ah! doamne, vii spre mine! Prea
repede, nu sunt, încă pregătit, mai am puțin de lucru și termin!
Visul meu s-a
împlinit! Poate mai repede decât aș fi vrut, dar nu mă lupt cu timpul, ci cu
viața! Și viața merge înainte! În sfârșit, ești a mea! Doar a mea!
ȘI PAIANJENUL ÎȘI RĂSUCI PÂNZA ÎN JURUL BIETEI MUSCULIȚE,
SUFOCÂND-O!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu