VIAȚA E GREA!

Irina era deprimată - lucrurile nu ieșiseră, cum dorise ea! Era, de trei ani, în Danemarca, și nu-și găsise, încă, serviciu! Înciudată, puse mâna pe mobil și-l sună pe taică-său, în urechea căruia se smiorcăi vreme de 22 de minute, până opținu confirmarea că, a doua zi, va mai primi o mie de euro, pentru cheltuieli mărunte și curente.

După ce închise, taică-său oftă din toți rărunchii - fata asta o să-l bage în mormânt! La abia  31 de ani, și tot copiliță, fără minte, era! Ce i-o fi trebuit, Danemarca? când avea ditamai afacerea, de condus, în țară? El pentru cine a muncit o viață - ntreagă, pentru Puiul Pădurii? Că doar alt copil, nu mai avea!

Nevastă-sa plecase întro lume mai bună, convinsă că a trăit degeaba. Trecuseră opt ani, de când stinsese lumânarea și, odată cu lumânarea, și ultima sa sclipire, de viață. Fusese o femeie muncitoare, dar cam ștearsă, cel puțin, așa o văzuseră soțul și fiica.

Irina nu semăna cu niciunul dintre ei, multă vreme tatăl bănuise, că nu-i fata lui! Abia când aceasta împlini 16 ani, realiză că numai el era așa hăbăuc, încât să se mute, de la un renumit colegiu, la un nenorocit de liceu industrial, la clasa de strungari, cum urlase, că vrea, fiică-sa! Fost maistru textilist, actualmente patron al unei fabrici de ambalaje și a două magazine de textile, dorința sa, de a fi primit în rândul lumii, îl făcu să termine facultatea, devenind mare inginer! E adevărat! trecuse prin facultate, doar atât cît să descarce portbagajul dubiței, în rest, rest in peace! Ca să nu se facă de râs, umpluse doi pereți din living, cu cărți, dintre care jumătate, de specialitate, bașca un DEX, gros, cât cărămidă refractară! Când încercase să deschidă și-un roman, constată că acesta se lipise, parcă era din foi de plăcintă, puse sub teasc. Diploma o atârnase pe peretele de la intrare, nu puteai scăpa de pantofii plini de glod, fără să te proptești, cu nasul, în ea. Sora sa, de perete, era diploma hand - made, prin care fiică-sa îl numea “Cel mai tare, dintre tăticii cu bani, ai lumii!”

Irina nu spunea la nimeni, că se mutase la liceul ăla nenorocit, din două motive - era îndrăgostită de proful de sport, de-acolo! Și, dacă nu se muta, o dădeau afară din colegiu, după ce fusese prinsă, goală - pușcă, frecându-se, cu un motănel, în WC, la băieți!

După bac, refuzase orice propunere, de a face facultatea, în țară, convinsă că locul ei nu e printre toți mocofagi! Așa că-l convinsese pe tătâne-său, că numai în Danemarca, ar fi locul ei, ca să - și poată găsi de lucru, să-și câștige independența!

Ajunsă în țara făgăduinței, uită, repede, că jurase să-și găsească loc de muncă, fiind destul, cât îi trimiteau, al ei tată, din patria natală și mioritică. Anii trecură repede, odată cu miștourile, cu care-i trata pe cei de vârsta ei, care n-aveau timp, nici să sufle-n ciorbă! Pusese vreo două straturi, pe ea, suplimentare, astfel că avea o problemă - să se încalțe cu ceva, potrivit cu  noul gabarit!

Ca un făcut, toate ofertele privind locuri de muncă, nu  țineau cont de dorințele sale, peste tot se cerea experiență și “peste program”! E drept, de plătit, se plătea super, dar ei nu-i plăceau bătăturile, mai ales, cele de pe creier.

Conștientă că răbdarea lui taică-său nu va ține o veșnicie, mai ales când acesta o dorea mâna lui dreptă, în loc de piciorul lui stâng, cum era acum! Irina intrase în corzile ringului și aștepta fluierul de final.

Exact în momentele sale de introspecție bizară, când, deja, hotărâse să se întoarcă  la munca de jos, respectiv acasă, se îndrăgosti, la prima vedere din Danemarca!

Iată că avea și prima ei satisfacție – viața îl scosese pe Dorel, din cutia cu maimuțe!

Dorel, fiu de cârciumar în Dololeștii de Pădure, pregătea licența, fiind masterand, de vreo 8 ani, la horticultură! Ei! nu chiar la horticultură, dar putem presupune că da, el, unul, fiind tufă, la toate materiile, inclusiv cele inflamabile!

S-au logodit din prima seară, jurându-și că numai o soartă nemiloasă, îi va despărți! Și au rămas împreună, în timp ce rubedeniilor lor făceau zâmbre!

Traiul în doi era mult mai plăcut, decât întrunul! Când nu aveau ce băga-n jgheab, făceau apel la părinți, care, urgent, trimiteau suficient monetar, să trăiască o săptămână.

Toate  bune, până în ziua în care Irina privi vestea – tatăl său suferise un atac cerebral, era paralizat, mut și nefericit! Tulburată că, iată! dorința ei ascunsă, de a fi stăpână pe sine, însăși, se împlinise, mai că nu se bucură!

Reîntoarsă la casa părintească, avu un șoc - află că taică-său, ca s-o țină la studii, dăduse faliment, faliment care-i cauzase și atacul ăla nenorocit! Brusc, se trezi cu un bolnav, pe cap, plus o mulțime de cheltuieli, ca să nu mai vorbim și de miile de probleme noi, ivite din afacerile lui taică-său! Plânse, cât plânse, dar, când i se făcu foame, trebui să  facă ceva! Descoperi că nu știa nici să gătească, iar bolnavului nu-i plăceau cheeseburgerii și nici pizza!

Colac, peste pupăză, Dorel uită s-o mai sune! Semnele divine făcură ca și el să sufere - ai lui deciseră că ar fi timpul, la 36 de ani, să se ocupe cu ceva! Mai ales când aflară, că exemplarul  nu mai dăduse pe la vreo școală, de-acum 10 ani! Fu nevoit să se angajeze portar, la o fabrică de piei de cloșcă, doar acolo găsise calificarea lui!

Irinei îi trebuiră doi ani, să reînvețe cum se fac socotelile, deoarece taică-său nu-și mai reveni, decât parțial! În tot acest timp, mai învăță să scrâșnească din dinți, să pomenească toate rudele, întrun mod neacademic, să muncească 12 ore pe zi și să suporte hachițele unui bolnav, care purta numele de TATĂ! Periodic, își amintea de spusele unui fost profesor:

-   Viața e grea, oameni buni! Și nu pleci nicăieri, până nu guști din ea ! Și până nu-ți plătești datoriile!