VIVAT PROTECȚIA SOCIALĂ! (Poveste de adormit copiii!)

Lupii, șacalii și nevăistuicile umpluseră văioagele din jurul satului, unde trăiau câinii, oile și caprele. Pentru că ceruseră tribut, cei dinafară trăiau regește, din munca sătenilor, obligați să dea zilnic din truda lor.

Locuitorii satului se obișnuiseră cu situația, nu era o noutate, dintotdeuna au existat sclavi și profitori! Doar cînd au început jafurile, câinii și-au dat colții la ascuțit, dar oile și caprele au sărit cu botul pe ei, punându-i cu botul pe labe, aveau copii de crescut! Și au plătit ce li se cereau!

Cu toate astea, lupii s-au învățat să intre noaptea prin cotețe, în timp ce șacalii captau atenția câinilor, iar nevăstuicile curățau podurile caselor și hambarele. Oile behăiau degeaba, iar caprele făceau doar gălăgie!

Întro zi, în sat poposi un cioban, care își pierduse oile și câinii! De luni de zile călătorea, scormonind  dealurile și văile, fără să găsească urmă de turmă!

Ajuns în sat, mare-i fu mirarea să vadă cum oile și caprele păștea cuminți, păzite de puținii câini, împuținați de nesfîrșita luptă cu jivinele care dădeau târcoale satului! Obosit, se întinse pe iarbă și adormi.

Când se trezi, era înconjurat de animalele binevoitoare, care, parcă l-ar fi ocrotit, fără să știe că, pentru acestea, el reprezenta o speranță! Aceea că va fi mai bine, prezența omului, a păstorului, fiind chezășie a unui nou început!

Din ziua aceea, lucrurile începură să se schimbe - noaptea, ciobanul dădea ocol satului, cu furca întro mână și cu securea, în cealaltă, urmat de câinii, care căpătaseră curaj. Lupii au tot încercat să se năpustească asupra satului, dar, între timp, apăruseră garduri înalte, de nuiele și din crengi groase, nu rămăsese decât o poartă, care noaptea, era închisă și păzită. Nevăstuicile, mai mici, se strecurară prin gard, dar fuseseră puse mii de capcane, peste tot, așa că renunțaseră să mai intre, mai ales că o parte dintre ele ajunseseră hrană la câini. Șacalii, deși mai mulți la număr, nu îndrăzniseră să se alieze cu lupii, între cele două grupări existând vrajbe vechi. Așa că ajunseră cu toții, cei din exterior, să moară de foame!

Ciobanului începu să-i placă viața în acel sat și cam uitase de turma lui de mioare! La urma, urmei, poate că nici nu mai exista sau nu existase vreodată! Cert e că sătenii erau foarte multumiți de viața lor și căutau să-și arate mulțumirea, îngrijind de cioban! Acesta începu să se îngrașe, să fie mai domol, iar patrularea de noapte nu o mai făcea zilnic, lăsa câinii s-o facă, în locul lui! Nu trecu mult și nu mai ieși noaptea deloc, iar de trezit, se trezea aproape de prânz, căutând de mâncare.

Jivinele dinafară, moarte de foame, simțiră că ceva nu era  în regulă, se sfătuiră îndelung și, pentru prima oară, căzură la înțelegere, formând o alianță. După un plan comun, atacară satul din mai multe direcții, în timp ce ciobanul sforăia de răsunau văile!

Credincioși, câinii luptară cu vitejie, dar nu putură stăvili goana lupilor și șacalilor flămânzi, în timp ce nevăistuicile îi  mușcau de picioare. Zeci de oi și capre căzură victime ale atacului, iar dintre câini, rămaseră doar 7.

Ciobanul nu se trezi decât a doua zi și rămase uimit, văzând dezastrul din sat. În loc să jelească sau să se rușineze, îi veni, brusc, ideea că, fără el, satul ar fi fost lipsit de apărare,  idee care îl făcu să crească în proprii ochi!

Adună toate animalele și le vorbi, anunțând că, de acum, el va fi conducătorul satului și, pentru munca lui, va trebui să fie plătit! Animalele se mirară, nu era nimic nou, și înainte tot el era șeful cel mare și ele, tot pe el îl hrăneau! Numai că, acum, ciobanul vroia cîte un miel fraged, la două zile, și un ied, în week-end! Cică laptele nu-i mai ajungea, iar brânza nu îi întărea oasele!

Animalelor nu le plăcu deloc propunerea, niciodată nu fusese vorba de  jertfirea  pruncilor lor. Dar nici să stea singuri în fața hoardelor dinafară nu puteau, ar fi fost sinucidere curată! Așa că negociară  cu ciobanul, care fu de acord doar cu un ied și un miel pe săptămână, cu o condiție – să patruleze doar din două în două zile!

Câinii mărâiră, supărați, dar, fiind puțini, nu avură ce face și se supuseră.

Următorul atac al jivinelor îl găsi pe cioban treaz și la post, așa că atacul dădu greș în mod lamentabil, zeci de jivine plătind cu viața! Și următorul, tot așa se sfârși, se nimerise ziua fără patrulare, dar ciobanul era treaz, mâncase prea mult și îl durea burta! Lucrurile păreau că se normalizează!

Oile descoperiră că nu prea mai aveau ce paște, îngrădirea satului micșorând zona de pășunat, iar înafara ei, era moarte sigură! Începură să se certe cu caprele, lucru ce nu se mai întâmplase, pe care le învinuiră că le fură iarba! Ciobanul, în loc să le împace, le împungea cu biciul, să intre unele, în altele, iar când scandalul era în toi, le despărți, asumându-și rolul de împăciuitor! Și ceru să i se mărească tainul, la doi miei și doi iezi pe săptămână!

Deși înțeleseră că fuseseră păcălite, animalele acceptară târgul, cu suflete îndoliate! Câinii nu mai ziceau nimic, le crescuseră și lor numărul de oase, odată cu mărirea dărilor!

Jivinele, ce supravegheau atente satul, după o perioadă în care se mâncaseră între ele, iar s-au coalizat și plănuiau un nou atac, de data asta, pregătirile fiind făcute la vedere, semn că se simțeau puternice! Ciobanului nu-i scăpară pregătirile, dar, în loc să organizeze apărarea, adună din nou animalele și le propuse să plătească tribut, chiar renunțând la unul dintre mieii ce i se cuveneau! Gândea, pesemne, că de ce să se chinuie el, lucrând și noaptea, când putea sta liniștit în patul său!

Sătenii au văzut că s-au întors de unde au plecat! Mai mult, era și mai rău, nici nu mai puteau să plece, din cauza gardurilor ridicate, numai pe poartă puteau ieși! Iar acolo, presimțind ceva, se înstalase ciobanul, care nu mai lăsa pe nimeni să iasă, sub pretext că nu poate apăra pe toată lumea în condițiile astea! Nici nu știau că ciobanul era în tratative cu niște negustori, să vândă satul, cu tot cu animale!

Jugul se strângea în jurul gâtului sătenilor, când, iată că la poartă apăru un cerșetor, care ceru găzduire! Se afla de multe zile pe drum, era înfometat și murdar, nu vroia decât o cană cu lapte și un loc unde să pună capul! Toți îl priviră cu ciudă, ăsta mai lipsea, alt pofticios la bucate nemuncite!

Dar omul, când se trezi, se apucă să curețe fântâna, pe care nimeni n-o mai curățase, cu toate evenimentele petrecute. Ciobanului, nici prin minte nu-i trecuse să facă asta, așa că nu-i căzu bine și hotărâ să scape de cerșetor prin orice mijloace.

Călătorul văzu în ochii ciobanului ce-i trecea prin minte, dar mai văzu și că animalele erau triste și dădeau semne de înfometare. Își zise că nu era treaba lui, dar când ciobanul le adună, cu gând să le întărâte împotriva noului venit, se vârâ în mijlocul lor, glăsuind atât de tare, că acestea se potoliră și se făcu liniște!

Călătorul le întrebă ce e cu ele, de ce se ceartă între ele, când dușmanii sunt înafara satului! Și, deși se feri să pomenească de cioban, animalele înțeleseră că lucrurile merg prost din cauza acestuia, nu mai juca rolul de la început, când poposise în sat. Dar  acum se temeau și de umbra lor, iar o nouă gură de aur, cum era cea a călătorului, îi bulversa și mai mult, se întrebau - oare nu îi păcălea și acesta? Prea frumos le spunea!

Dar cerșetorul văzuse și trăise multe la viața lui, necazurile îi fuseseră și lui tovarăși, așa că își dădu seama că nimic nu se va schimba, dacă sătenii nu-și vor recăpăta încrederea în ei înșiși! Nu dinafară trebuia să vină scăparea, pentru că, de acolo, nu pândeau decât primejdii, soluția era tot în mâinile lor! Așa că își luă bocceluța și plecă!

Animalele se simțiră trădate, dar ciobanul le trezi din starea de prostație în care căzuseră, cerând să i se mărească tainul la trei miei pe săptămână!

Paharul se umpluse demult, iar animalele nu mai suportară pretențiile nespălatului și-l alungară! Până și câinilor li se zbârlise părul, la gândul că vor trebui să fie ceea ce au fost dintotdeauna - niște luptători!

Jivinele, deși puternice, fură, în sfârșit, înfrânte! Alături de câini, oile și caprele, precum și puii lor, luptaseră până la moarte, știind că numai așa vor avea liniștea dorită! Viața în sat deveni o binefacere pentru ei și nu mai doriră cioban, nu le mai trebuiră păstori, și, încă, nu oameni!