Tânjește dup-un blid cu lapte! Iar soțul ei, iar a plecat!
Nălucul! Are el o hibă - nu poate sta, prea mult, legat!
Și, când le e lumea, mai dragă, din cuib, tembelul, a zburat!
Nu-i pasă, că a lui consoartă se pune pe un plâns îndelungat,
A șters-o făr’ să ca să-i pese, că ar putea să fie,
scurt, uitat!
Ioana stă cuminte,
ostenită, și-și uită somnul scurt și plat,
Ea pe Vasile-al ei, îl
vrea acasă, din nou cu ea, urcat în pat!
Și jură, că de-l prinde
pe nemernic, venind, uituc, pe înserat,
Cu lanțuri, și cu lacăt
strâmb, cu cifru, de masă, iute, l-a legat!
Numai că Vasilică este
dus departe, precum sunt dușii-
S-a înfrățit cu bețivii,
cu brazii, cabanele și urșii!
Ioana îl așteaptă, ca o
bleagă, mereu, în tocul ușii,
Să-l vadă apărând, din pleavă, la fel ca spiridușii!
Femeia e pornită rău!
Cum i-a cântat în strună
Pocitului tovarăș de
trăsnăi și de cântat la Lună!?!
Cum îi spăla picioarele
și părul! Și îl lua de mână!
Cum îl iubea năvalnic, zăpăcită, mai rău ca o nebună!
Era doar a lui sclavă!
Era mută! Nu mai era stăpână
Pe viața ei cuminte! Pe avere! Nu mai găsea o frână
Să nu-i mai fie dor de "bivol", măcar o săptâmână!
Iar el pleca de-acasă,
mereu, fără să spună,
Ce ghimpi îl tot
înțeapă! nu-l lasă, să rămână!
De data asta, gata!
nu-i proastă - acasă, nu-l primește!
Cu toată demnitatea ei
cuprinsă, Ioana o sfeclește:
Să nu-l mai vadă? Să nu-i audă vorba? Să uite, c-o
lovește?
Să simtă disperare,
când lui nu-i trebuiește?
Că intră vomitând? A
damă, Vasile, iar, duhnește?
Că îi face morală, prea
des, când nu greșește?
Cum caută pricină și
cum se fandosește?
Oare de ce lumea-i
nătângă și nu se mai gândește
Că ea, Ioana bleaga, ca
o proastă, pe Sile, …îl iubește?
Mămuca dumneaei,
dospită și pățită, mereu o sfătuiește
Să lase naibii,
sufletul, c-o doare! Pe altul, ea, găsește!
Ioana, nu aude! Vasile
e al ei! Și nu îl dă schimbat!
Așa că stă ca vaca,
priponită, și pusă pe-așteptat!
A și uitat de lacrimi! De frică! De dureros
oftat!
De vânătăi! De scârbă!
De lipsuri! De-alergat!
Tresare, cîteodată,
când crede iată! că ar fi sunat,
Să-și ceară, în
genunchi, iertare, iubitul ei bărbat!
Și, întro zi!
surpriză mare – slab, palid și ciufut,
Apare Dom’ Vasile, ca
un pașă, nemernic și băut:
-Deșteapto! Ieși afară!
În coadă, te-a durut,
Cât eu am fost plecat! Să
scapi, tare-ai fi vrut,
De chipul meu șăgalnic!
De soțul tău, un scut,
Sub care stai domoală! O
grijă, n-ai avut!
Dar știu, că fără mine,
ce tare te-a durut,
Că un bărbat destoinic,
în casă, n-ai avut!
Ioana îl privește, se
miră, se încruntă, se sucește,
Cu parul, strâns în
mână, în mir, îl miluiește,
Scrâșnind din dinții
strâmbi, cu palma, îl plesnește:
-Un dobitoc bicisnic,
în casa mea, nu-mi trebuiește!
Un bou rătăcitor, o
scârbă, ce casa-și părăsește,
Făr-un motiv, sau
vorbă! Prostan, ce se fălește
Că nu mai poate lumea,
când el nu mai trăiește,
Aici, n-are cătare! Te du, măgarule,
unde-ți priește,
Să văd, care belea, la
pieptu-i, te primește!
Concluzie:
Când îi pui inima în țarc,
Ai grijă, că se face
arc!
Și, când se sătură să ardă,
Fiind întinsă, ca o
coardă,
Nu mai apuci, să vezi
finalul-
Așa pățești, că prea
sărita-i calul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu