CEL MAI BUN PRIETEN AL OMULUI...!

Să nu râdeți, nu este câinele! Nici salcâmul, nici laleaua, nici Mama Natură! Nici pisica, mai ales dacă e neagră! Nici măcar păsărelele pe care le are fiecare, sub scufie! Ci doar el însuși! Chiar și atunci există momente de îndoială - “Nu m-oi fi dilit?”.

Să spune că avem nevoie de cineva, lângă noi! Că nu putem trăi singuri! Scârț! Măriucă, că mâin’ ți-i hora! Păi! dacă ai prieteni, și neamuri, de genul - „mușcă și fugi”, mai bine în pustiu, cu scorpionii! Să vedem cum vede Neluțu treaba cu prietenii, ăia pe care nu-i întrece o mie de dușmani:

Sătul de prefăcuții care se învârteau în jurul lui, ce se roteau ca vulturii pe deasupra oalei cu ostropel, vânându-i empatia, Neluțu decise să restrângă cercul admiratorilor săi, până ce respectivul cerc era să-l strângă de omuleț! Adică, decât mulți și proști, mai bine puțini sau deloc – rămăsese doar întrun singur prieten!

E adevărat că cel prieten, cînd se cunoscuseră, îl rugase să-i împrumute niște bani, întârziase să-i dea la timp și-i dădu mai puțini, deși nu-i ceruse nimeni dobândă! Fu o chestie gen depozit bancar - tu pui banii la bancă și-ți dă mai puțin, pentru că ți-i păstrează! Așa și cu prietenii!

Prietenia lor dura de cel puțin 20 de ani și, ca în orice căsnicie, au mai existat și certuri, urmate de împăcari. Dulce împăcare, fără sex, de data asta, cum e după ce i-ai rupt muștiucul aproapelui tău! Vedeți câte asemănări între căsătorie și prietenie ?– doi sau mai mulți sunt implicați în relație, și-o dau în freză, pe rând sau diferențiat! Sacrificii, compromisuri, tristețe, ca pînă la urmă ori laie, ori bălaie – coabitare sau divorț!

Pentru ei doi, nu existau secrete! Ei! cu excepția a două- trei sute de secrete, totul era pe față! Sau, ca la împletit – unul pe față, doi, pe din-dos! Cert e că prietenia lor dura, poate și din cauză că fuseseră amândoi, săraci, și tot amândoi, rămăseseră doar întrun singur prieten. Asta ar fi trebuit să le dea de gândit – bă! dacă n-am decât unul singur, dacă moare, rămân fără singurul meu prieten! Sunt văduv! Sunt orfan! Sau, mai grav! se putea pune întrebarea - ce râie aveau, de n-au și alți prieteni, de parcă sunt dați cu Muscamor?

Poate de aia se și suportau –  să nu ajungă să vorbească  fiecare, de unul singur!

Neluțu era mulțumit de situație, mai ales că putea discuta orice cu prietenul lui, care-i devenise mai ceva decât un frate. Ce frate? duhovnic și iubită, în același timp!

 Toate, ca toate, dacă, întro bună zi, în timp ce Neluțu povestea cum făcuse niște bani buni, în ziua aia, n-ar fi făcut greșeala să-și privească atent prietenul – pentru o clipă, acestuia îi căzuse masca și Neluțu fu cutremurat (era să zic – cutreierat și deraiat)! Neluțu apucă să vadă un soi de ură viscerală, ce schimonosea fața scumpului său prieten! Aceasta nu ținu mult, zâmbetul și veselia năvăli, iar, în obrajii celuilalt, să zici că nu s-a petrecut ceva rău, și basta!

Seara, proțăpit în patul său, Neluțu își aminti de chipul zărit printro străfulgerare ieșită de sub control și începu să mediteze la ultimii două’jde ani: spectrul vacii nebune, împerechiată cu gripa aviară, începu să se materializeze! Își aminti de purcoiul de minciuni, pe care le înghițise de-a valma, prefăcându-se că-i prost - bâtă! Unele dintre ele la mintea cocoșului oligofren! Degeaba aruncă Neluțu săgeți otrăvite, să omoare pinguinii veniți la împărtășanie pe apele înghețate, gogonatele doar se răriră!

Neluțu își mai aminti ce nu vroia să-și aducă aminte – cum îl făcuse prietenul său, de super-cacao, în fața damelor pe care prietenarul vroia să le impresioneze! Și-atunci răbdase, cât răbdase, dar cum situațiile căutau să se înmulțească, sugeră, și-atunci, un repaus, care se materializă, și ăsta, dar nu dispărură de tot!

Partea proastă era că lui Neluțu îi mergea din ce în ce, mai bine, în timp ce amicului îi dădeau lacrimile de crocodil, pe-afară, plângându-se că nu-i merg treburile, dar schimbându-și des telefoanele și mașinile. Neluțu, la așa necaz, își aminti de câte ori cel mai bun prieten al său strângea din dinți și se văita că nu s-a născut cu noroc! Timp în care se vedea clar că ura pe toți cei care, după concepția proprie, aveau mai mult noroc ca el!

Neluțu se înduioșă tare-tare: iată de unde provine ura aia viscerală, de la nenoroc! Și, brusc! ar fi făcut orice, și-ar fi dat și pantofii, cu cremă, numai să aline sufletul urgisit, al celui mai bun prieten al său!

Noroc că, tot brusc! prietenul său îi întoarse spatele! Tot el!

Acum Neluțu e fericit – nu mai are prieten și nu mai are bătăi de cap! Așa-i trebuie, dacă s-a făcut că n-aude, când i-au spus dușmanii, că prietenul care-ți face așa o figură, nu ți-e prieten!