Dacă asculți pe fiecare, fiecare are povestea sa tristă!
Așa cum, și noi, avem, fiecare, povestea noastră tristă! (Care nu chiar
întotdeauna este tristă, ci doar banală!) Poveste care ni se pare limita inferioară a durerii
și neputinței. Și, cum nu putem înțelege ce-a simțit celălalt, în situația
aia urâcioasă, (pentru că n-am fost în locul lui, să simțim ca el) rămânem cu
ideea că am fost, doar noi, cei care am suferit mult!
Ne place să ascultăm poveștile de viață ale altora, să
plângem pentru suferința lor, în speranța că, și alții, vor plânge la suferința
noastră. Reală sau inexistentă! Ne bucurăm pentru acei care și-au depășit destinul, simțindu-ne
puternici, pentru că am trecut, și noi, prin greutăți. Râdem la finalurile
fericite, pentru că ne dorim să ni se întâmple și nouă. Mai nou, preferăm
povești stupide, unde bogăția se înfrățește cu dragostea turbată, totul
petrecându-se în castele și palate de vis, greu de întreținut în realitate, dar
unde ne-ar place să ne mâncâm borșul cu fasole.
Realitatea bate, însă, dorințele noastre ascunse – după
ce ascultăm povestea celuilalt, ne ștergem lacrimile, sau zâmbetul, și revenim
la existența noastră cotidiană. Strict, la a noastră! Ca exercițiu de empatie,
povestim și altora, ce li s-a întâmplat celor dinainte, mai adăugând detalii
care nu erau pe-acolo.
Eu mă reîntorc la postarea PLEDOARIE PENTRU MAMELE
MĂMOASE, unde nu m-am informat cum trebuie, judecând lucrurile doar pe la
suprafața lor: mi-am luat inima - n dinți, și dinții, în buzunar, și am întrebat-o
pe mama care a generat povestea, cum s-a metamorfozat ea, în câțiva ani:
- Ceea ce nu știți dumneavoastră, este că eu eram, atunci
când mă vedea toată lumea veselă și tupeistă, întro mare depresie! Îmi murisee
tatăl, pe când eram mică, iar el avea 27 de ani! Acum, murise și mama, la
aproape 38 de ani, rămăsesem singură, fără ajutor!
Nu știți cât de răi sunt oamenii, când vor! Mai ales
fetele, nu-s așa cum vor să pară! Pot inventa o mulțime de chinuri, pentru
cineva care dovedește slăbiciune. Iar eu eram slabă, plângeam și mă durea
sufletul, la care, să nu uit să adaug - muream de foame!
Așa că m-am transformat – veselă, chiar nesimțită, de
multe ori, mă "băgam în seamă", cu zâmbetul pe buze, să nu se vadă cum îmi
ghiorăie mațele. Vă mai amintiți de X, colega cu părinți patroni?
Dacă ar fi știut că n-am ce mânca, să nu credeți că ar fi rupt din porția ei,
să-mi dea mie! Ar fi râs, pentru că ea n-a știut niciodată cum e când te rupe
foamea! Și, atunci, când era pauză, știți ce făceam? Le spuneam că mă duc să
mănânc acasă. Unde nu era nimic de mâncare! Nu mă duceam, stăteam la colțul gardului școlii și răbdam, ca, apoi, să mă prefac veselă și ultra-sătulă.
O mai știți pe profesoara X? Aia, care a ajuns "mare"? O
fiară – ne-a adunat, întro zi din ultimul an, și ne-a spus că suntem prea
proști, ca să reușim undeva! Că degeaba ne zbatem, că tot proști rămânem! Și că
cei săraci, săraci mor! Nu vă vine să credeți, c-a spus asta, nu-i așa?
Și, atunci, ce rost avea să visez la facultate? Bani, de
întreținere? nu avem, nici să trăiesc! Apoi, mă simțeam ca o proastă. Așa că am
renunțat, m-am angajat și am început să uit, că puteam merge la facultate.
Muncesc de 20 de ani, în același sector, nu-mi place să mă plimb și să schimb,
m-aș simți nesigură și speriată, dacă aș sta o zi, fără salar. Îndur și bune,
și rele, dar sunt o mamă modernă – mă duc la film și la teatru, la vernisaje!
Și am grijă de fiica mea, să aibă alte șanse decât am
avut eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu