Flecăream, la o terasă, cu vreo trei amici, despre câte
în lună și câte-n stele. Evident, ca la români, discuția făcea, ce făcea, și o
zbughea printre pajiști și uzine, până se reducea la probleme de serviciu,
cunoștiințe și, bineînțeles, la politică! Mama ei, de politică, nici la
vespasiană, nu scapi pe ea!
Berea rece, în după
amiaza toridă, aluneca pe gât, lăsând “senzația de prospețime”, cum sună o binecunoscută reclamă, și nu aia cu “berea
pasteurizată”,
ce te lasă cu punga, uscată.
După ce făcusem, și eu, ca și ceilalți, spume la mestecător, și nu din cauza
berii, subiectul deviind spre fotbal, unde n-am nicio treabă, i-am lăsat să se
spovedească, legat de subiect. În timp ce eu am trecut la analiza mediului
înconjurător, atât cât trepida prin fața ochișorilor mei: șale goale, funduri
late, tatuaje ciudate, aruncate cam peste toată epiderma! Puști sugând din pet-uri berică și soluție de tratare a ruginii de pe motor, fătuci cu limbaj
mai colorat decât bombonicile M&M! Mame vesele alergând după puștiulică sau
gărgărița ce vroia să prindă mașinile în viteză, profitând că nu-s ținuți de
lăboanță de părintele mult prea comod! Colo, o canalizare cu un copăcel în ea,
semnalizată corespunzător, sau poate fiind pe post de vază temporară! Ce? n-are
voie să crească copaci în canalizare, unde se găsesc de toate, plus cadavre de
crocodili, cu chiloți în gură? Care e cetățeanul turbat, care nu vrea natură și
urăște copacii din canal? Ah! să nu uit - bineînțeles! strada e blocată de
maeștrii drumurilor și ai canalelor maritime, care și-au terminat treaba, nu
și strada, îngustată exact cât să absoarbă înjurăturile șoferilor și pietonilor.
Printre mesele de pe terasă, mișună un puști care ar
trebui să fie la școala de ucenici, dar, din motive democratice, cerșește! Poartă, legat de gât, nu posterul cu Andra, ci
un carton, pe care scrie ceva, e prea departe să văd ce, iar, să mă ridic și să
nu mor curios, mi-e lene. De fapt, am venit să-mi clătesc ochii, gâtul și
sufletul, nu să urmăresc victime ale economiei de piață!
Deși nu sunt atent prea tare, nu pot să nu observ
abnegația individului, care stă proțăpit la fiecare masă, fără să fie băgat în
seamă, până se sătură lumea, până-n gât, de prezența lui, și-l miluiește! Nu știu
dacă e din dorința de a nu-i mai vede fața sau din cauza milei tradiționale,
dar reușește în domeniu, ceea ce mă face să cred că și-a găsit, în sfârșit,
vocația. Cu fața aia, de pumni, nu cred că ajungea controlor de bilete sau
artist de teatru provincial! Poate doar dacă interpreta rol de sac de box!
Finalmente, ajunge și lângă masa noastră, unde, cu excepția
mea, nu-l vede nimeni! Răbdător ca un chirurg, în timpul unei operații pe cord deschis,
stă și trage cu urechea! Ah! nu! n-are – pe carton scrie lăbărțat, semn că
cineva a trecut prin curtea școlii: “Ajutati unu biet
surdomut! Dzeu sa va milueasca!”.
Tace
și nu face! Nu face pași! Am spus eu – are nervi de oțel!
După vreun sfert de oră, cât stă precum Sfinxul, relaxat,
mă aplec la urechea celui din dreapta mea și-i șoptesc:
-N-ai chef să-i dai niște șuturi surdo-mutului ăsta?
Luat prin surprindere, vecinul de masă ridică ochii,
deoarece nu-l văzuse pe personaj, până atunci. Dar nici atunci n-avu șansa să-l
vadă, pentru că surdo-mutul deja este departe, la vreo 30-40 de metri,
arătându-mi degetul în sus și înjurându-ne din gros, ceea ce dovedește că
învățase, între timp, să vorbească!
Dar și pe asta v-am mai povestit-o, nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu