Stau în butoiul cu sufleu.
Dau, să mă scarpin în izmene,
Să văd dac-am rămas tot eu!
Mi-e pielea galbenă și rece,
Mi-s oasele din lut prea moale,
Mi-e capul greu și nu îmi trece,
Că mintea a pornit la vale!
Lumea, în juru-mi, e compot:
“Atît se poate!
Doar atâta pot!”
Ni s-a întins o cursă deșănțată-
Pe lângă stână, zace și-un vulpoi!
Lângă o ceapă iute, degerată,
Se toarnă miere! Se pune întrun butoi!
Colea e drumul, plin de aberații,
Lângă o groapă veche, de gunoi,
Se-adună-n cerul plin de ulcerații,
Doar îngerii de gală! și moroi!
Și-atunci răsună glasul de netot:
„Atât ați vrut, musiu! Atâta pot!”
Că sunt atâți neoameni, nu e nou!
Că se-nmulțesc mereu, ca după ploaie,
Nu-i secret! Să faci, din bivol, un erou,
E ca și cum l-ai fierbe în tigaie!
De ce să aruncăm cu pietre în altar?
De ce nu recunoaștem c-am greșit?
Că ni se datorează plinul de pahar
Și că primim, doar ceea ce-am cerșit?
Ne mai mirăm că am luat-o-n bot?
„Atâta au putut! Atâta, pot!”
Și-s pline diminețile de boli!
Iar zilele durează cât un veac!
Soarele răsare din doi poli,
Iar noi n-avem, la suflet, nici un leac!
Ne-am învățat cu greul și samarul,
Cu nepăsarea, scârba, leneveala!
Am ridicat statui, la ditamai măgarul,
Am înghițit minciuna și prosteala,
Fără să ținem cont de sănătate-
„Atâta s-a putut! Atât se poate!”!
Doar că-ntro bună zi, o mă ling pe bot
N-o să spun - “Mi-e silă! Nu mai pot!”!
Că doară nu degeaba m-am trudit,
Ca să rămân, ca porcul izmenit!
Și-or fi închipuind ei, unii, ce socot,
Că dacă am putut, o să mai pot!
Nu pun la socoteală, că sub ghiață,
Nu pun la socoteală, că sub ghiață,
Mai curge apă multă! Mai e viață!
Și n-o să pot răbda rușinea de pe spate!
Așa că n-o să rabd, s-aud că nu se poate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu