Și nu sunt tembel!
Cu atâtea aberații,
Zău! nu-s de oțel!
M-au trimis ai mei, la școală,
Să nu-i fac de râs!
Din păcate, e-o urzeală-
Am ajuns de plâns!
Stau pe marginea grămezii
Și-mi aștept, iar, rândul,
În vreme ce se licitează,
Cine-mi ia comândul!
Am, drept creier, o sardea!
Inima - i o piatră!
Limba mi-e ca o pingea,
Când nu-i bășicată!
Mă tot uit, pe dinapoi,
Să văd ce m-așteaptă!
Gândul mi-e un șarampoi,
Soarta mi-e nedreptă!
Nu-nțeleg, ce pitpalaci!..
Ne-au trimis la stână!
De-am ajuns cam tolomaci,
Să frecăm smântână!
Ne era mai bine-așa –
Săraci și frumoși!
Decât stând la o cafea
Și neomenoși!
Pe la droaie de străini,
Umplem buzunare!
Ne rugăm, să fim calini,
Vom mai fi - NOI, oare?
N-o s-avem, la bătrânețe,
Nici iarbă, de leac!
N-o s-avem nici bătrânețe,
De-acum, întrun veac!
Nu avem, măcar, copii,
Să ne ducă dorul!
Ne-au lăsat, să ne luptăm
Chiar cu viitorul!
Sunt român și-mi place-n huță,
Dar nu sunt tembel!
Ăștia, creier de maimuță,
Sunt cam toți, la fel!
Deși m-am cam săturat,
Să mimez prostia,
Eu, din suflet, c-un oftat,
Prefer România!
De mi-ar da un sac de bani,
Plus palat în Franța,
Vreau să mor printre ai mei,
Promovând speranța!
Chiar năuc și zăpăcit,
Cu sufletul – moină,
De aici, nu vreau să plec!
Am rămas la doină!
Cei ce urlă, fără rost,
Că nu avem țară,
Eu le zic așa, că-s prost-
Să rămân-afară!
Iară cei ce lehuzesc,
Pe cei bani ai noștri,
Vreau, rapid, să-i lămuresc-
Sunteți niște monștri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu