IERARHIE VERSUS ANARHIE

          La angajare, venise pe jos și întârziase, scuzându-se că s-a rătăcit prin cartier și n-a reușit să deschidă ușa de la intrare, dar, de fapt, nu observase că trebuia să împingă de ușă, nu să tragă, cum a făcut ea. Neavând contracandidați, nu a fost nevoie de interviu, a fost îndeajuns CV-ul plin de greșeli de ortografie, din care se înțelegea bine, numele și prenumele. Așa a ajuns ștergătoare de praf la cărți, în marea bâlbiotecă orășenească, ceea ce, mai târziu, i-a permis să se laude că a crescut printre cărți!  Și că cărțile i-au fost prieteni, că când era supărată, se refugia printre ele, care erau regulate tare de toată lumea, și nu împrăștiate, ca copiii sau oamenii mari!

               10 ani, mai târziu, omul de serviciu, prin nu se știe ce farmece, ajunse directorul instituției și, știind ce cafea bună face, o avansează șefă de personal. Cariera îi devine metaforică, pardon! meteorică, bătând la fund supernova, ca viteză, nu și ca lumină a minții -  își ia doctoratul, căsătorindu-se c-un doctor, dar e învinuită de plagiat de către (încă) soția acestuia și aude pentru prima oară de adulter și corupere de persoane cu dizabulități, pentru că candidatul la mâna ei suferea de bulimie.

               Pentru a doua oară, își ia un doctorat în nanopitici la creier, devenind atât de cunoscută, c-o claxonau șoferii când mergea prin parc. Cata-logată și down-loadată drept o timidă in-cur-abilă, oricine intra în orice tip de contact cu ea, inclusiv cel sexual, nu pretindea să-i spună poezii, pentru că nu știa vreo una. Cu dinții încleștați și cu o voință de duraluminiu, făcând concurență la titaniu cu lapte, se trezi la Bruxelles, mare ciripitoare în limba gogundu-mori și performeră la cărat hârtii, dintrun birou, în altul. Aici o descoperi viitorul ei șef, cel căruia îi va datora onoarea de-a o scoate din anonimat, din pat și din bocanci, ca să schimbe lumea în matriahat, răsuflat și rupt ciupici.

               Dacă la începutul amărăciunii noa... cariei sale de granit, nu știa să lege două vorbe, actualmente leagă trei, dar prost! Cu timplul, se pare că s-a mai cimpambelizat, pardon! cizelat! ceea ce o face noninteresantă, dezinteresată și dezafectată, ceea ce a readus-o în rândurile noastre, undeva, la bază, așa cum consideră dumneaei.

               Întro zi, dând cu capul de-un stâlp pro(a)s(pă)t amplasat în mijlocul trotuarului, m-a cuprins o revelație: dacă bagi în seamă un prost, scoate capul, precum melcul, și scoate, apoi, și coarne, sau face ochii mari, dar, din păcate, degeaba! De ce începi să-l scuipi, se încălzește și capătă încredere - sunt, și eu cineva! De ce continui să-l afurisești, mai tare umflă pieptul, de îi iese din sutien, și se crede rupt din ...coapsa zeilor, sau de pe-acolo, și capătă glăsuleț! De ce tot mai mulți râd, de se prăpădesc, cu atât personajul devine mai încrezător și mai încrezut în sine, de n-ai prăjină, să-i ajungi la nas! În acest caz, se pare că TU ai stimulat personajul! Dacă ar fi fost un deștept, s-ar fi rușinat și-ar fi tulit-o, dar... nu e cazul! În consecință, putem transforma o râmă, într-un anaconda, dacă, permanent, facem miștouri de sărmana târâtoare. De aceea m-am decis – spun un NU! hotărât, atacului la persoane de felul ăsta! Oricum, e inutil!