DIAMANTE

-Nu vreți puțină apă rece?

Vocea caldă, melodioasă, îl făcu să se întoarcă brusc – nu se așteptase ca, în pustietatea aceea, să fie vreun suflet de om! Nenorocita aia de rablă tocmai aici își găsisese să se oprească, ca, apoi, să refuze să mai plece! Până aici, i-a fost -  să ruginească pe marginea drumului ăsta, s-a săturat s-o tot repare!

Fusese nevoit să plece în delegație cu mașina proprie, cele ale firmei nefiind de umblat pe unde și-a înțărcat mutu, iapa. Și cum trebuia să ajungă înainte de înserat în micul orășel de câmpie, a scurtat drumul, fără să ia în calcul grohotișurile, care, până la urmă, au terminat motorul. De mai bine de trei ore, încearcă să facă ceva, dar afurisitul de motor nu vrea să pornească, și pace! Atât de concentrat era pe reparație, încât n-a simțit și n-a văzut vacile ce pășteau în jurul lui.

Vocea melodioasă nu se potrivea deloc cu posesoarea ei – o claie de păr negru, răsucit în toate direcțiile, adumbrind o fața plină de praf, fără culoare definită, pe care sclipeau două diamante negre. Hainele lălăi ascundeau formele fetei, dacă chiar era o fată și nu o vedenie! Curios! erau pline de praf, și ele, dar erau destul de curate și nu miroseau urât, cum te puteai aștepta la o văcăriță.

Exact la asta se gîndea și el - cum să bea de la o văcăriță? Chiar dacă murea de sete, terminase apa înainte de a ajunge pe dealurile alea nenorocite, unde se rătăcise!

Nu rezistă, însă, tentației, și duse la gură bidonul cu apă rece. Ah! niciodată nu a băut ceva atât de plăcut! Apa mirosea ciudat, dar nu neplăcut, a flori, dar nu reuși să-și dea seama ce flori puteau fi. Setea i se potoli și începu să privească femeia cu mai mare atenție. Sub stratul de praf, doar ochii sclipeau!

-M-a prins furtuna pe deal, căutând o vacă nebună! explică ea, de parcă ar fi priceput la ce se gîndește el.

Nu-și aminti de nicio furtună, doar de norii negrii, din depărtare, văzuți cu mult timp, în urmă! Care furtună, că el n-a trecut prin niciuna?

-N-a trecut și pe-aici, că nu se mai vedea mașinuța asta, de noroi! S-a stârnit așa, ca o vijelie, din senin, după dealul de colo, unde eram cu vacile! De plouat, a plouat ceva mai departe, aici doar s-a stârnit vijelia și a bătut vântul. Cam cinci- șase minute. Destul, ca să-mi împrăștie vacile și să nu mai văd nici în cer, nici în pământ!

Vorbăreață femeie! Pe când el nici de mulțumit pentru apă, nu i-a mulțumit! O să zică că-i vreun fraier, cu prune-n gură!

 Dădu să spună ceva, dar se poticni - ceva îi spunea că, dacă deschide gura, se va face de râs. Dacă nu s-a și făcut deja! A naibii văcăriță! Ar mai fi vrut puțină apă, i se făcuse, din nou, sete, dar nu îndrăzni să ceară.

-Poftim! Mai beți o țîră, e proaspătă, de la izvorul din pădure! Am umplut bidonul înainte de a se stârni vijelia, așa că-i curată, n-are praf în ea!

Măi, să fie! Fata asta ghicește gândurile!

De data asta, reuși să scoată un "Mulțumesc!" gângav, aproape nerecunoscându-se cât de împiedecat era! Fir-ar ea, de mașină, în ce postură l-a pus! Dădu să întrebe ceva, dar nici de data asta nu fu mai rapid ca fata, care-i spuse:

- Ca să ajungeți în sat, o luați prin dreapta, pe poteca de-acolo! Lăsați mașina aici, vă chinuiți de prea multă vreme cu ea, ca să-i dați, singur, de capăt! Întrebați de Agripina, o să dormiți boierește în seara asta! Iar băiatul Agripinei este mecanic la un service celebru din oraș, aveți noroc, el a venit la maică-sa, în câteva zile de concediu.

Sigur fata asta citește gândurile! Exact asta vroia să întrebe!

Până să se dezmeticească, fata era departe, cu vacile ei. Tot nu apucase să-i mulțumească!  Tântălău mare și bătrân!

 Dar se răsuci în el și-și spuse că n-are nicio  noimă, să se rușineze, ca un copil, de-o văcăriță!

O luă pe unde-i arătase ea și, după vreo oră, pe înserate, ajunse în sat. N-apucă să întrebe unde locuia doamna  Agripina, că pe primul gard răsări o pălărie și în ea, un român mai trecut:

-Patru case mai la vale! Deja Agripina a fost pusă-n temă, vă așteaptă!

Dispăru, lăsându-l să se întrebe cum de știa ce caută. Găsi casa indicată, luminată toată, de parcă erau așteptați oaspeți de seamă. Nici nu apucă să împingă poarta, că se și deschise, urnită de un moțoc de femeie dudulie, c-un câine după ea:

-Haideți, intrați, că-i târziu și se răcește masa! Am așezat-o când mi-a spus Flori, văcărița, că veniți! Dar n-avem mare lucru, că nu suntem pregătiți de musafiri!

A mâncat cea mai bună mămăligă cu brânză, c-o ceapă spartă pe prag, din viața lui! Apoi a savurat fasolea cu afumătură, despre care a aflat că, de fapt, era mîncarea de a doua zi, la cules la vie. A dormit neîntors toată noaptea, iar când a vrut să plătească, i s-a părut foarte puțin! Două ore, mai târziu, fiul Agripinei, mecanicul, i-a adus și mașina reparată, fără să-i ia bani, doar cu rugămintea să-l ia și pe el, să se întoarcă acasă.

-Nu iau bani de la cei trimiși de Flori! Dacă te recomandă ea, poți să nu-ți faci griji!

S-a simțit dator văcăriței, așa că s-a dus, să-i mulțumească, dar n-a găsit-o acasă. Neștiind unde-i , a  bătut în ușă, și-a intrat, după care a rămas uimit – pe doi pereți, erau așezate cărți! Multe cărți!

         Pe drum, mecanicul l-a lămurit, după ce i-a promis că o să-i spună el, de mulțumiri:

        -Flori a fost, dintotdeauna, fata cu vacile! Când a crescut, s-a dovedit o frumusețe, așa că s-au găsit unii, s-o trimită la școală, departe! Are o diplomă, de psiholog, a câștigat un premiu, ceva, ca un Miss, dar a rămas aceeași fată simplă. Un divorț urât a făcut-o să se întoarcă în sat, dar n-a acceptat niciun post pe măsura ei, ăștia de la Primărie n-o prea voiau – e și frumoasă, și deșteaptă! Doar că oamenii au dezamăgit-o și preferă să stea cu vacile – proaste, proaste, dar nu-i mai pot răni sufletul!