MONSTRUL

 În fiecare noapte, la mine vine Monstrul! Nu-l mai simt că vine, m-am obișnuit cu el, ajunge regulat, de parcă respectă un program. Mă mir de exactitatea vizitei lui, în țara asta m-am obișnuit să nu funcționeze niciun fir de nisip, normal, și să nu se respecte niciun program. Nu numai trenurile întârzie, dar și dreptatea, și înțelegerea, toate refuză să ajungă la timp, dacă nu cumva, nu mai vor să calce pe-aici.

Monstrul nu m-a vizitat, așa cum spun alții, în copilărie – n-am știut de prezența lui, pe când îmi închipuiam că sunt un cavaler rătăcitor, care scoate paloșul din teacă, pentru a salva domnițele și sărmanii, de hâdul zmeu. Pe atunci, nu-mi închipuiam că, întro zi, voi ajunge să fiu bântuit de un monstru, care va depăși în urâțenie, orice zmeu mai acătării. Și nici că nu voi fi în stare să-l alung, nicidecum, să-l omor și să scap lumea de el!

Când am mai crescut, am început să înțeleg de ce-mi spunea mama, să mă feresc de oamenii răi! N-am înțeles, multă vreme, cum îi deosebesc pe cei buni, de cei răi, dar, cu timpul, am ajuns să văd cum arată un om, și cum, un monstru! Doar că nu întotdeuna monstrozitățile sunt detectabile, monștrii au grijă să se ascundă. Spre deosebire de oamenii - oameni, care nu se ascund și nu se feresc, lor nu le e teamă să arate cum sunt și nu le e frică să greșească. De multe ori, chipurile lor hidoase ascund suflete minunate, nu ca la cei ce poartă măști de carnaval, în spatele cărora stau Spâni și Căpcăuni!

După ce am ieșit din lumea de basm a copilăriei, am intrat în lumea reală, unde am întâlnit alți monștri, dar nici unul nu era ca al meu, ăsta, care mă bântuie! Cei mai periculoși mi s-au părut cei care se credeau Feți - Frumoși și visau că vin pe cai albi, să izbăvească lumea de cei ca ei. Fără remușcare sau umbră de înțelegere, se vizitează unii, pe alții, ziua, în amiaza - mare! Nu ca monstrul meu, care vine noaptea și nu mă lasă să dorm!

Revin la musafirul meu silențios și dușmănos: când caut să mă liniștesc, hop! apare el, cu fața aia când blajină, când veninoasă. Iar când se apucă de vorbit, nu mai tace, nici nu-i pasă că nu vreau să-l ascult. Chiar deloc! Ce-mi spune el, știu demult, dar asta nu mă încălzește cu ceva. Și mă fierbe așa, până când obosește și pleacă, nu înainte de a se asigura că eu nu mai am mult și mor de ciudă! Mă uit urât la el, dau din mâini, să-l fac atent, să plece, dar mi se pare că-i place la mine, a prins rădăcini și nu vrea să renunțe!

Cum mă chinuie? Simplu – îmi povestește ce-am făcut în ziua aia, îmi numără greșelile și-mi atrage atenția să nu mai am încredere în oameni! Zilnic, îmi arată cât de mult mă înșel, când apreciez pe cineva! Mă judecă aspru, de sângerez, că sunt prea deschis, prea sincer, fără să verific dacă se merită! Iar eu îi reproșez că e un monstru neînțelegător, care toată viața n-a văzut decât răul în stare pură, și nu mai poate ierta. De fapt, el e cel care are dreptate, dar nu vreau să-i dau nas și să-i crească coarne! Adică, să nu-i crească coarne mai mari, decât cele pe care le are, că-mi dărâmă pereții, când mă vizitează!

Nu uită, niciodată, să-mi vâre sub nas lista celor pe care ar trebui să-i ocolesc! Care e așa lungă, că ar trebui să mă ascund sub o piatră și să nu scot capul de-acolo, să nu mi-l pierd! Mă fac că nu văd și nu aud, las’ s să creadă ei, că răul pe care mi-l fac, mă ucide, pe când, de fapt, mă întărește! Și ce dacă râd, ca proștii, în spatele meu?  Eu știu cât valorez! Și știe și monstrul meu! Nu-l pricep – de ce insistă? Nemernicia multora, nu mă mai atinge, știu că tot ei vor ieși în pierdere! Cum iese și monstrul meu, când trebuie să plece – încă nu m-a înfrânt! Ce i-a trecut lui, prin cap – să mă sperie cu moartea! N-a aflat nici acum că Moartea e o ușurare, întro lume nefericită, unde a trăi, înseamnă, de fapt, a muri încet. I-am arătat că, atunci când îmbătrănești, monștrii devin pitici și dispar! Adică nu te mai sâcâie cu exemple negative, așa că  poți să te faci că nu bagi de seamă la ce se întâmplă în jurul tău! Devii chiar nesimțit de-al binelea, dacă nu cumva așa ai fost toată viața ta! Nici monștrii nu mai vin, că vin de pomană, chit că îi primești ca pe familia ta!

De la o vreme, încerc să-l conving să se mai ducă și la alții – i-am făcut, și eu, o listă, cu cei care ar trebui bântuiți! Când s-a apucat s-o citească, l-a apucat râsul, de se ținea cu mâinile, de  burtă! Cică sunt depășit, îi știe pe toți, dar n-are timp de pierdut cu pierduții! Zice că lucrează mai bine, cu mai puțini, dar serioși, decât cu mulți și proști!

Ar fi un monstru simpatic, dacă nu m-ar chinui mereu! M-am obișnuit cu el, dar, uneori, abia aștept să plece, să mă lase să văd un film! Deși, după ce pleacă, nu mă pot concentra – n-am cum să-mi protejez urmașii de monștri, dacă eu nu mă descurc cu unul singur, al meu!

A dracului conștință monstruoasă!