Moartea i-a apărut în vis, dar nu sub înfățișarea
cunoscută, ci ca o tipă bine făcută, frumoasă, cu buze ca cimpoiul, cum e moda
acum, îmbrăcată sumar, cât să i se vadă tot. Îi tot făcea semne obscene, să
meargă cu ea, în timp ce lui îi zumzăia în cap tot soiul de promisiuni
zgubilitice, din alea care nu pot fi refuzate nici de cei de pe patul de
moarte. Cum și-a dat seama că e Moartea? După miros, că s-a trezit cu senzația
că mușcase din tămâie și atunci a înțeles cine îl căuta de zor. De atunci,
gândul că nu mai are mult de molfăit printre vii, nu-i mai dădu pace - știa că
i-a venit rândul! Și s-a morcovit de tot!
Dar, după ce a mai clocit niște gânduri, și-a adus aminte
că-n vis, Coana Mare îi tot cerea să-și
mai cumpere niște zilișoare, dar, cât s-a chinuit, nu a reușit să-și amintească
ce anume trebuia să dea, ca să le obțină. S-a sucit și s-a-nvârtit, și soluție,
n-a găsit! Așa că a început să gândească pe arătură, până ce i-a trecut
prin minte – ce place omului, în
general? Ceea ce valorează foarte mult – AURUL! „Să știi că asta vroia Coana Fără
Coasă! Dacă stau și gândesc mai mult, sigur AUR, a spus!” și-a zis și s-a
dus să numere lingourile de aur, care-l
costaseră viețile celor din familia sa și a tuturor celor pe care îi cunoscuse
vreodată.
Mulțumit de rezultat, și-a vârât degetul în nas - apăruseră două probleme: unde găsește Moartea, s-o mituiască, cum făcuse toată
viața, și cu cine să care purcoi de aur, să-i stea Morții, în gât, de mult ce
era! Primul necaz se gândi să-l rezolve apelând la Biserică, dar alergase
degeaba, din popă-n popă, toți îi spuneau că, mai întâi, trebuie să-și dea
obolul bisericii, apoi se va mântui prin moarte. Prețul i se păru prea mare,
nu-i mai rămânea lui, să-i dea Morții, destul, ca să-l păsuiască. Și, chiar
când era pe punctul de a renunța, găsi un pui de popă milos, care-l sfătui să
nu mai caute Mortea, că va veni ea, singură, când va fi timpul. Și că e păcat
de moarte, să-ți cauți moartea! Dar,
dacă insistă, să plece la drum lung, în zilele noastre, toate drumurile și
șoselele sunt pline de moarte.
Mai rămăsese problema căratul mormanului de aur! Se gândi îndelung și prin
minte îi trecu gând mârșav – dădu zvon că dă de mîncare și de băut o săptămână,
la cunoscuți, rude și prieteni, gândind că aceștia, după ce se vor sătura, nu-l
vor putea refuza, să nu-l ajute! Doar că socoteala îi ieși strâmbă – când au
auzit că trebuie să-l ajute să care ditamai greutatea și să caute și moartea, li
s-a făcut, subit, rău și au șters-o înjurând! – Al dracului porc! vroia să-i
pună și la treabă, să-i ducă și la moarte, pentru niște lături, tocmai pe ei,
care nu mișcau un pai, degeaba!
Rămas singur, realiză că trebuie să-și ia soarta în mâini
și să se descurce singurel, fără sprijin dinafară, cum s-a mai întâmplat, de n-a
mai rămas nimic, mai ales din aur. Își umplu buzunarele cu metalul prețios, luă
și vreo două sarsanale pe umeri și porni la drum. Primii kilometri i se părură nu foarte
grei, dar, apoi, începu se cocoșeze sub greutatea aurului, care părea din ce,
în ce mai greu. Începu să se gândească la enormitatea gestului său - cum să
alerge după Moarte, cu ceva greu, în cârcă? Vru să arunce aurul și să se
întoarcă, deja viața i se părea mai frumoasă, chiar și scurtă! Dar nu și fără
aur! Un fior îl străbătu – ce să facă? să meargă mai departe sau să se întoarcă
cu întreaga avere ce-o avea asupra sa? Sau s-o arunce? Fără ea, viața nu ar fi avut niciun
farmec!
Optă să înainteze, teama de Moarte fiind mai mare chiar decât
dorința de a trăi sărac!
Istovit, ajunse pe înserat la o punte din lemn, așa cum
îi povestise unul, care zicea că păcălise Moartea. Dădu să treacă pe ea, dar nu
făcu doi pași, și lemnul începu să scârție sub greutatea lui și-a aurului ce-l
căra. Se încăpățână să înainteze, hotărât să-și atingă țelul, dar, când ajunse
la jumătatea punții, aceasta se frânse și el se prăvăli în hăul de dedesubt,
unde vuia o apă neagră și învolburată. Vru să rămână la suprafață, dar aurul îl
trase la fund și totul se sfârși!
De pe celălalt mal, Moartea rânji satisfăcută! În ținuta
ei cea de toate zilele, arătând ca de obicei, chicoti:
-Încă unul care credea că scapă de mine, mituindu-mă! Uite că s-a dus, cu toată averea lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu