CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE!- CE BINE E SĂ NU TE NAȘTI!

 Dacă tot ai stat cu sacul plin 9 luni, chinuindu-te ca Sisif să cari bolovanul cu tine, de unde pasiunea de a-l desființa apoi?

Oare un copil este ca un pui de câine, azi îți place, mâine, nu!...ca în ziua următoare să te văicărești de dorul lui, deși chiar tu l-ai alungat? Bine, partea cu alungatul e dulce ca o acadea, mai rău e să îl păstrezi ca bibelou, cu speranța că o să îl spargi.

Cred că a fi părinte e o artă, un blestem și o binecuvântare, tot la grămadă și la bucată! Dacă ar exista o școală a părinților, câți bani ar ieși din asta!? Din păcate, școala asta e doar școala vieții fiecăruia. Astfel dai mai departe ce-ai primit și tu! Ai primit cu lopata, cu ea dai înapoi! Ai primit cu toptanul, el va fi transferat către urmași! Când o să înțelegem câte responsabilitate duce-n cârcă meseria de părinte?! Că noi suntem cei ce creionăm viețile generațiilor viitoare?! Și atunci de ce ne mai mirăm că o luăm în freză de la copii noștri?  Și ce lăsăm bun celor care vin după noi?

Vă las în compania unor oameni drăguți, cu precizarea că cele de mai jos  SE ÎNTÂMPLĂ CHIAR ȘI ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ la respectivii!

- De ce ai consumat din detergentul de rufe? se auzi vocea țipătoare a mamei, din camera de alături.

- Dar mamă, mi-am spălat doar o pereche de ciorapi...

(Fragment dintr-o scrisoare!) “La 24 de ani nu e greu să afli lucruri noi, cum ar fi utilizarea detergentului la sau împotrivă! Când o viață nu ai auzit decât ho! și hăis! nimic nu se compară cu o banală admonestare, mai ales când vine de la cine te-a adus pe lume și vrea să te bage în pământ! Bine că nu e și tata acasă, e la Paris. Vorbesc în fiecare seară cu el. Nu eu, ei! Tata, la sfârșitul convorbirii, întreabă:

- Curva ce face?

Curva sunt eu, am plecat de-acasă, păcălindu-mă că sunt îndrăgostită de un neica nimeni, păcat că-l mai iubesc și azi după ce m-a aruncat ca pe-o cârpă! Ziceam că am plecat din dragoste, dar, mai degrabă, am fugit de ei! Cred că dacă apărea Moș Crăciun sau Căpcăunul, aș fi plecat cu unul dintre ei, jurând că sunt în limbă după barba Moșului sau după urechile clăpăuge ale Ba-bau-ului!

Trist a fost că, după ce l-am spălat pe copite pe nenorocitul ăla la care încă mai țin, nu și-a găsit decât să umple casa cu drogații lui prieteni. El, nu! mai bine renunță la mine, decât la ei, nu are nevoie de dădacă! Acum o spune, când am pierdut ani din viață, ca să câștig disprețul unui nefericit? Pentru că e un nefericit. Cum ar putea fi un băiat așa  ca el, cu dizabilități, să-și închipuie că se poate descurca sprijinindu-se doar pe niște zdrențe umane?!

Și mai rău a fost că m-am întors unde niciodată nu mi-a fost locul - în sânul Iubitoarei mele Familii. Dacă eram moartă, cred că le era numai bine!

O înțeleg pe Mama, ea însă nu se înțelege pe ea însăși. Șocul traumatic  pre și post natal cred că a fost prea mare când m-a născut! Să stai ore în travaliu, fără să se uite cineva la tine, să-ți dea un calmant, să-ți strângă mâna, ar fi făcut pe orice să cedeze! Cu toate astea, nu eu am cerut să mă nasc. Și, dacă nu m-a dorit, trebuia să nu mă nască! Ma întreb totuși, de ce se poartă atât de frumos cu fratele meu mai mic, care urlă la ea ca un disperat, ba o mai și lovește! Mama tace, uneori râde...și-n lume spune că vânătăile i le-am făcut eu. Dacă eu i-aș face mai puțin, m-ar strânge de gât! Poate așa ar da în sfârșit vina pe cine trebuie...

Psihologul meu spune că e posibil să nu mă fi dorit! Mai bănuiește că era într-un moment, din alea urâte, când vroiau să se despartă. Au mai avut momente din astea! Or fi vrut să se despartă și am apărut eu, să le stric socotelile! Naiba știe ce-a fost în capul lor, că nici Tata nu moare de dorul meu, cred mai bine contrariul!

Of! Iar mă doare capul, mereu m-a durut capul, de la ce încasam când eram mică! Una-două, jap! una peste cap! Și dacă se lua curentul, tot eu o încasam! Se mai miră amândoi că dau în prosteală, mă uit la ceva și nu înțeleg la ce mă uit!

Nu degeaba m-au declarat iresponsabilă și mi-au scos certificat de handicapată! Cine poate să-i înțeleagă, mai ales cum au mituit pe toată lumea, să mă dea nebună și să ia indemnizație pentru mine! Până și pe educatoarea mea au trombonit-o. Nu cred că pe gratis... S-a apucat aia să depună mărturie că-s dusă rău, sar la bătaie, nu știu să leg două vorbe, și multe altele! Și da, știam că nu eram ca restul copiilor. Eram prea tăcută, prea cuminte... Colegii mă loveau, îmi turnau coșul de gunoi în cap și îmi spuneau mereu că sunt handicapată.

Evaluarea anuală îmi aducea lacrimi pe care nu le ștergea nimeni. În primul an, mi-au dat pastile care mă făceau să mă simt foarte rău. Le-am luat, aproape forțat, până-ntr-o zi când mi-au apărut bube îngrozitoare pe corp. Și, copil fiind, m-am dus singură la urgențe și am aflat că erau pastile pentru animale, sau cel puțin așa am înțeles.

După ani buni în care toți erau obișnuiți cu handicapul meu imaginar, mi-am propus să mă opun tuturor, să nu mă mai duc la evaluare. Am considerat că eticheta falsă nu m-ar fi ajutat pe viitor, deoarece imi doream cu ardoare sa am un loc de muncă și casa mea, unde să trăiesc în liniște.

Dar momentan sunt încă în casa lor și sper să mai rezist...

Tot nu înțeleg de ce trebuie să stau cu ușa dechisă, când vorbesc la telefon! Asta dacă am baterie că nici s-o încarc nu mă lasă. Cică ar consum mult curent! Oare de ce o fi chestia cu ușa, n-aș zice că le e frică să nu mă mai cuplez cu Bulă-ăla deoarece nici înainte de a-l cunoaște nu mă lăsau să vorbesc cu cineva, fără nenorocita aia de ușă deschisă! N-o să mă creadă nimeni, dacă spun că, și când stau la baie, tot cu ușa deschisă stau! Cică m-ar păzi, dar nu trebuiau să facă asta până acum? Mama nu a vorbit niciodată cu mine despre ciclu, despre cum să mă păzesc să nu rămân...! De fapt, nu a vorbit deloc cu mine, doar a urlat - nu fă aia, nu fă aialaltă, nu fă nimic!

Sunt aproape sigură că ce nu a făcut cu mine, ca să nu se simtă vinovată, face cu fratele meu, pe care îl doare-n paiș’pe! Iar nu mai știu ce să mai cred… m-am gândit la tot felul de variante, că de-aia mă doare capul, și n-am ajuns la niciun rezultat!

A fost frumos cât a trăit bunica: ea m-a crescut, ea mi-a luat de îmbrăcat și de încălțat. Dacă era după ai mei, căram praful acasă cu picioarele goale! Când era bolnavă, ea mă ducea la doctor, cumpăra tratamentul și avea grijă să-l și iau. După ce a murit, dacă nu mă duceam singură la spital, ai mei nu ar fi aflat că sunt bolnavă! Când au aflat, ce mare chestie, mai rău s-au supărat că le-am stricat plecarea în concediu! O vreme am crezut că bunicul era de partea mea, mereu îmi promitea câte ceva și uneori se ținea de cuvânt! Până s-a recăsătorit, bunicuța asta mai tânără decât mama are alte preocupări, mai ales cele care o privesc!

De exemplu, acum o lună, bunicul, arătând înduioșător, mi-a promis că îmi cumpără apartament. Eu nu l-am cerut, el s-a oferit! Spunea că numai așa, plecând din casa asta, voi putea să termin liceul întrerupt când am fugit de-acasă! Nu se poate învăța în casa asta, unde singura persoană care are voie să facă gălăgie, e frate-meu! Numai că apartamentul promis s-a dus, bunicuța mea s-a operat și nu au mai rămas bani și pentru altceva! Mai bine, nu cred că m-aș fi descurcat să am locuința mea, n-aș avea cu ce să plătesc utilitățile! Bine că s-a dus, eu trebuie să-mi găsesc iar de muncă, să plec de aici!

Poate mai am o șansă!”