Au trecut
peste 30 de ani de când s-a petrecut cele de mai jos. Uneori pare ficțiune un
astfel de caz, dar pot să vă garantez că sunt faptele sunt adevărate, mai ales
că protagoniștii trăiesc bine-merci și au chiar și nepoți, iar martorii au
susținut că totul este adevărat.
Familia
plecase într-o excursie prin țară, de fapt era chiar un grup de prieteni
porniți pe distracție și pe drumeții. Între cei doi frați există o diferență de
vârstă de cca 6 ani, atunci cel mai mare având 10 ani. După o zi de călătorie
sub soarele arzător, spre seară, au poposit pe marginea lacului, unde au întins
corturile, au scos merindele și s-au ospătat cum trebuie, după care fiecare
și-a găsit de lucru sau de joacă, după vârstă și obiceiuri.
Au hotărât să
nu se arunce în apa limpede, seara era destul de rece, oricum mai era
destul timp și a doua zi, grupul decisese că vor sta acolo cel puțin trei
zile, așa că timp era berechet. Până și focul de tabără a fost sărit din
program, drumul îi obosise că nu mai aveau nici chef să mai mănânce. Nu s-a
întunecat bine și mai toți dormeau, ce excepția câtorva bărbați, dispuși să mai
stea la o bere prelungită, mai ales că fuseseră și șoferi peste zi.
A doua zi
a debutat cu trezitul maturilor și pregătirea mesei, copii s-au
trezit mai târziu, era vacanță și nu era obligatoriu să se scoale cu noaptea-n
cap. Odată cu trezirea lor, însă, micuța tabără s-a însuflețit, strigătele
copiilor auzindu-se peste tot.
Lică, ca
frate mai mare, a primit sarcina să aibă grijă de fratele mai mic, lucru care,
de altfel, îi era sarcină permanentă. Nu că i-ar fi displăcut, își iubea foarte
mult frățiorul, dar uneori tare ar mai fi dorit să scape de asemenea grijă, să
poată și el alerga cu cei de vârsta lui, nu să păzească pitici. Mai suferea
câteodată de gelozia fratelui mai mare, de care nu prea scapă frații mai mari,
dar venirea pe lume a celui mai mic fusese și pentru el o mare bucurie, gândind
că acuma avea cu cine să se joace, fără umblatul prin vecini. Fusese și
dezamăgit la început, mai ales că, în loc să aibă tovarăș de joacă sau jucărie
nouă, se trezise cu obligația de a sta cu un ochi pe frate-său, ba să-l mai și
șteargă la fund! Ca să nu mai vorbim că, până ce mogâldeața nu
începu să meargă pe picioare, fusese nevoit să-l scoată din dulap, din beci și
nu mai avea mult, și din fântână, asta când deja mergea. Nu era lucru ușor să
stai cu ochii pe ăla micu’, mai ales după ce mânca și dormea, avea apoi ceva
viteză!
Iată relatarea fratelui mai mare, așa cum a
perceput-o el:
- „M-am
bucurat când tata mi-a spus că pot să mă joc cu ceilalți copii, că are el grijă
de frate-meu. Din obișnuință, însă, mai aruncam și eu un ochi către mormoloc,
dar acum era mare și înțelegea ce are voie și ce nu, deși nu prea respecta ce i
se spunea. Avea ghinionul să fie și cel mai mic copil dintre noi, cel mai mic
dintre ceilalți fiind cu vreo trei ani mai mare ca el, așa că mai mult ne
încurca. Ai noștri au văzut asta, l-au luat pe lângă ei, când mama, când tata
îl aveau în pază. Mai târziu nu l-am mai văzut, dar am uitat repede de asta, mi
s-a părut că doarme lângă mama. Mult mai târziu l-am zărit pe suprafața apei,
lângă mal, m-am speriat la început , până am auzit-o pe mama strigând la el:
- Să nu
stai mult în apă , că te bate soarele în cap și la noapte n-o să poți dormi!
M-am
liniștit- cineva îl supraveghea!
Dar nu a
trecut un sfert de oră și, când mă uit la apă, nu-l mai zăresc acolo,
lângă mal, ci undeva prin mijlocul apei, unde adâncimea era 7-8 metri!
Ce se
întâmplase? Când m-am uitat ultima dată, se sprijinea pe un colac de cauciuc și
dădea din mâini și din picioare, împroșcând cu apă în toate direcțiile.
Pesemne că tot dând din ele, nu a văzut că se și deplasa încet- încet,
depărtându-se de mal.
Nu ar fi
fost o problemă, de aia fusese urcat pe colacul de salvare, ce putea să-l țină
la suprafață! M-am uitat după mama, era cu o prietenă, culegeau flori. Tata nu
se vedea, dar nu putea fi departe, nu lăsă el un copil nesupravegheat! Mai rămânea
ca frate-meu să fie readus la mal, dar nu se vedea nicio barcă, mai târziu am
aflat că debarcaderul era pe partea cealaltă a lacului.
Și când mă
întrebam cum să fac să-l aduc pe mormoloc înapoi, numai ce-l văd că ridică
brațele și scapă colacul, care, împins de valuri, se îndepărta de el. Am
alergat spre apă, trecând pe lângă tata, care ieșea din cort, se dusese după
țigări, ultima imagine pe care am văzut-o înainte de a mă arunca în apă a fost
cu niște mânuțe ce se zvârcoleau la suprafața apei, undeva, la vreo 30 de metri
de mine.
Nu mai țin
minte nimic, nici cum ajuns la el, deja nu mai putea să se țină la suprafață,
nici un am făcut de l-am adus la mal, nici ce a urmat. Am leșinat și, când m-am
trezit din leșin, mai mulți erau adunați în jurul meu, iar frate-meu, vânăt de
frică, dar respirând sacadat, se uita în jur, buimăcit. Bine că era întreg, nu
se înecase, mai rea fusese sperietura.
După aia
nu am înțeles de ce se uitau toți la mine, unii dând din cap, alții doar
mirându-se, am pus-o pe seama faptului că eram amândoi întregi, foarte
speriați, ce-i drept, dar vii.
Abia când
am ajuns la spital și ne-au controlat, ai noștri au răsuflat ușurați, ne-au
luat și ne-au strâns în brațe, mai să ne iasă limba, după care ne-am
întors la tabără.
Pe drum,
mama mi-a spus:
- NU POT SĂ ÎNȚELEG UN LUCRU- CUM AI
FĂCUT ASTA? NU ȘTIAI SĂ ÎNOȚI, NU TE-AM LĂSAT NICIODATĂ
SĂ ÎNVEȚI!
NICI TAICĂ-TU NU ȘTIE, NE ESTE FRICĂ DE APĂ, MAI ALES CĂ, TU NU ȘTII, DAR UN
UNCHI PE CARE NU L-AI CUNOSCUT, A MURIT ÎNECAT!
Nici eu nu
știu cum am ajuns în mijlocul apei, cum l-am prins pe mormoloc și cum l-am adus
la mal, fără să ne înecăm amândoi, dar știu că, de atunci, sunt în apă ca un
delfin , zici că m-am născut în ea!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu