Fiecare dintre noi își închipuie că durerea lui e cea mai mare! Așa o fi, dar fiecare necaz își are propria poveste, respectiv fiecare măsură de suferință. Și fiecare trece prin aceeași situație, dar o percepe în felul său. Durerea mea e întotdeauna cea mai mare, chiar dacă e o banală înțepătură în deget sau doar cefalee!
Dacă tot facem exerciții de tot felul, ar trebui ca zilnic să exersăm și uitatul prin jurul nostru, eu unul am tot propus asta și am să mai insist. Dacă nu putem intra în rolul unui altcuiva, să simțim pe pielea noastră măcar o parte din ce simte, am putea să încercăm, măcar! Poate vom învăța să prețuim ceea ce avem, inclusiv fiecare moment al existenței noastre, cu bunele și cu relele adiacente.
“Sunt bolnav!’’ a devenit un motiv de văicăreală, justificat sau nu! “ Nu am bani!”, alt motiv de plângere! Dar ce te faci cu următorul caz, mai ai cuvinte de rostit?
-Tocmai ce începuseră lucrurile să meargă bine, scăpasem de datorii, afacerea îmi mergea ca unsă, pusesem și ceva bani deoparte! Făcusem și planuri pentru un concediu împreună, o săptămână la munte, una la mare! la bulgari! începu să povestească Vasile la terasă, parcă era mai mic decât îl știam, îmbătrânise peste noapte, trecuse doar o lună de când venise ultima dată în B., la părinți. M-am întâlnit și atunci cu el, chiar ne-am luat unul pe altul peste picior, comparându-ne burțile ce dădeau pe-afară.
Acum, nici urmă de burtă la el, era atât de schimbat, încât fusesem cât pe ce să trecem unul pe lângă celălalt, el nu mă văzuse chiar deloc, cum mergea adus de spate și cu ochii în pământ.
- Ce faci , omule, dai peste mine? am glumit eu, dar el a ridicat privirea goală și nu a răspuns. Cât pe ce să fac o prostie și mai mare, mă grăbeam să-l ironizez, când am observat, în sfârșit, că era îmbrăcat în negru. Cred că m-am schimbat la față, dându-mi seama că nu era un moment potrivit pentru glume, dar el a răspuns cu un ton atât de moale, că abia îl auzeam:
- Acu două zile mi-am îngropat fata!
Cerul dacă se prăbușea și nu era mai rău! Nu avea decât o fată, cea despre care era vorba, care terminase dreptul și, chiar în acea vară, terminase și masterul! Se vorbea de o apropiată căsătorie cu un băiat, medic stomatolog, undeva, vara următoare. Cum s-a putut așa nenorocire? L-am luat de braț pe Vasile și l-am dus, parcă era un copil! la prima terasă mai retrasă, unde a început să povestească.
Fata fusese un copil foarte isteț, premiantă mai tot timpul, pusă mereu pe șotii, o bucurie pentru părinți, dar și pentru prieteni! Avea atât de mulți prieteni, încât îi cam supăra pe unii, ignorându-i involuntar.
Se spune că Dumnezeu are un plan pentru fiecare! Dacă nu e planul de a-i lua la el pe cei care-i iubește, atunci care ar fi scopul? Să-i scutească de suferința unei vieți, tot e plină de necazuri? Și cum rămâne cu bucuriile, astea nu se pun?
-Toate mergeau, după cum spuneam, din plin, ca niciodată, mai că nu-ți mai vine să te bucuri când crezi că ești fericit! - a continuat Vasile și vocea îi tremura atât de tare, că abia îl înțelegeam. -M-a sunat să-mi spună că a fost la doctor și a trimis-o să facă analize. Asta a fost doar ca un avertisment, nu era îngrijorată! A sunat să întrebe dacă n-ar putea face testul Papanicolau acasă, știi că se mutase la Timișoara, se gândea dacă n-ar putea primi rezultatele mai repede, aveam o rudă la o clinică din oraș. Marga nu primit vestea prea bine, eu nu mi-am dat seama că poate fi vorba de ceva rău, știi cum e, te iei cu cele de peste zi și nu mai ești atent la lucruri chiar esențiale. Ne-am trezit cu ea acasă, era cum o știam, trăsnită rău, nu părea deloc afectată de ceva! Venise înainte de ziua ei, a stat o săptămâna și ceva, ne-a stricat surpriza, îi luasem mașină! Ne-am bucurat de bucuria ei, și ea visa același lucru, propriul autoturism, se săturase să dea bani pe microbuz. Și pentru că acum avea mașină, ne-a anunțat că, până vine prietenul ei, Sergiu, ar pleca într-o excursie de patru zile, să vadă cum merge mașina la drum lung. Ceva, ca o presimțire, nu-mi dădea pace, dar mi-am zis că sunt prăpăstios! Nu făcusem nicio verificare la mașina aia, aveam rezervare abia peste 3 zile, iar ea nu mai vroia să aștepte! A plecat, iar eu nu-mi pot ierta că am lăsat-o să plece, e vina mea de ce s-a întâmplat!
M-a sunat o cunoștință de la Rutieră, să mă întrebe dacă nu ne putem întâlni urgent. Nu mi-a trecut o clipă prin minte motivul pentru care urma să ne întâlnim, a fost un dezastru când mi-a spus că fata a avut un accident în drum spre munte. S-a învârtit cerul și pământul cu mine, am muțit, nu mai aveam aer, inima bătea să sară din piept! Abia l-am auzit când a spus că-i grav, dar e în viață, sub aparate. Nu știu cum am ajuns teafăr acasă, era o nebunie în capul meu, singurul lucru la care mă gândeam era că trăia! Dar cum să-i spun neveste-mii că singurul ei copil e în stare gravă, la spital, și nu știu ce șanse are să trăiască? Cred că mi-a văzut chipul și a înțeles că se întâmplase ceva grav, foarte grav! S-a schimbat la față, dar e mai puternică decât mine, m-a întrebat ce e și i-am spus! După un moment de șoc, s-a repezit la haine, a înșfăcat cheile de la mașină și aproape că m-a târât afară! N-a oprit decât la un bancomat și tot drumul nu am schimbat o vorbă! A fost un chin să stau să gândesc cât de prost am fost să las fata să plece, mă simțeam atât de vinovat! Și azi mă simt la fel, deși nu sunt puțini cei care au încercat să-mi dovedească că nu e vina mea, așa a fost să fie! Auzi, m-au trimis și la psiholog! parcă rezolvam ceva cu asta!
A murit după trei zile, fără să apucăm să vorbim! Nu mai țin minte nimic din zilele care au urmat, doar momentul în care au lăsat-o în groapă și mirosul de tămâie! Acum mă simt golit și nu mă pot împiedeca să nu mă duc în fiecare zi la cimitir, să am grijă să-i ardă candela! Arde tot timpul! Uite, acum sunt la sute de kilometri de ea și mi se pare că e atât de singură! Am plătit pe cineva să aibă grijă de candelă, dar, cine știe, o fi având grijă? Dacă nu sunt eu acolo!
Aparent, nevastă-mea se ține tare! Știu că plânge în fiecare noapte, dar nu merge niciodată cu mine la cimitir. Așa mă simt și mai vinovat, de parcă eu aș fi omorât-o! Nici ea nu mai e aceeași, dar, în fața celorlalți, nu arată! Lumea o judecă, pare că nu-i pasă, dar nu cred că știe cineva cum simți fiecare clipă după așa ceva! Poate doar cineva care a pățit același lucru, dar câți au trecut prin asta și, chiar dacă au trecut, fiecare simte în felul său. Și când te gândești că alții își omoară copii sau îi aruncă la tomberon! Dar ăștia sunt puțini și nici nu-s întregi la minte!
Poliția ne-a informat că a fost culpă comună, ea a reacționat cu întârziere, cine știe la ce se gândea în acel moment! Dacă ar fi tras mai mult stânga de volan, nu ar fi primit izbitura în plin. Se vârâse într-o depășire aproape de o curbă fără vizibilitate. Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă cel din față n-ar fi făcut același lucru, să forțeze depășirea. Nu am primit nici acum un rezultat despre starea mașinii, dacă a avut vreo defecțiune. Oricum, rămâne vina mea că am lăsat-o să plece, dacă o opream…!
Există, oare , o durere mai mare decât să supraviețuiești unicului tău copil și să trăiești tot restul zilelor cu sentimentul vinovăției?
Ieri m-am întâlnit iar cu el, venise pentru niște acte, așa că nu a stat decât o zi. Avea o nouă sclipire în ochi, care era stinsă mai înainte. Mi-a spus:
- Am mai vorbit cu nevastă-mea, cum n-am făcut de când...! Suntem prea bătrâni să mai facem copii, ne-a hotărât să înfiem unul! Nu de la stat, avem o rudă pe lângă Huși, au șase copii și numai el muncește! Dacă tot voiau să dea do - trei la cămin, mai bine creștem noi unul, un băiețel, ne-am dorit întotdeauna unul! E din sângele nostru, va fi cineva care ne va da un pahar cu apă când n-om mai putea! Noi singuri, avem prea mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu