Dar asta-i soarta, crudă și hapsână!
Să nu uităm că toți ne naștem prunci,
Să devenim lumină și țărână!
Dar viața nu-i un car cu năbădăi,
Nici iazul plin cu broaște și cu știuci!
E-un han, cu o mulțime de odăi
În care n-ai idee, în care-o să te culci!
Visează lumea că-i o cruce nouă-
Un fulg de nea! Un fir de păpădie!
S-o porți pe un rever, cusut cu rouă,
Sau pană pusă, sus, la pălărie!
Se - ncruntă omul, crucea îl strivește,
Ridică, spre înalturi, fruntea obosită.
Ce-ar vrea să o arunce, nebunește,
Dar nu se poate, lui îi e menită!
Povara noastră, nu seamănă a cruce!
N-o cântărim, când suntem bucuroși!
Am vrea numai senin! Nimic să nu ne-ncurce
Și ne-am dori - să fim doar sănătoși!
Nu-i cruce, cum nu este nici tocmeală!
N-o ducem noi, mai mult ne duce ea!
Și nu-ndrăznim, să facem socoteală
Că mult mai rea ar fi, dacă ar vrea!
Când unul singur, crucea el și-o cară,
În timp ce alții-n juru-i se învârtesc,
E grea! și, omenește, e-o povară,
Mai grea decât destinul omenesc!
Dar importantă nu e greutatea,
Nici colțurile-ascuțite, care dor,
Ci mult mai bună e seninătea,
Ce-o face mai ușoară ca un nor!
De unul singur, amintirile sunt triste
Și dor nespus, ca țepii veninoși!
De aia ne-nvărtim pe multe piste,
Și tot sperăm - să fim și omenoși!
Nu-ți duce crucea, omule zăbavnic,
Ridică-te, pășește mai vioi!
Nu crucea-i importantă! Ci puterea
De te-a sălta și de-a păși cu noi!
Nu e puternic doar cel ce stă sub cruce,
Cum nu-i firav, cel ce-o aruncă - n cer!
Iar când n-o duci, tu singur, și orbește,
Devii titan, cu inimă de fier!
Concluzie:
De e bună sau e rea
Asta este soarta mea!
De e cruce sau destin,
Înaintea ei, mă - nclin!
Dar de vrea să mă
doboare
Mă ridic, semeț, spre
soare!
Cât o fi crucea, de
cruce,
Eu o car! Să nu
mă-ncurce!
Și prin patimi și noroi,
Bine-i că vă am pe voi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu