„ȘCOALA, ALTFEL!”

    Noi, ăștia, oale și ulcele, nu ne putem mândri cu performanțe prea mari, ne-au lipsit mijloacele și timpurile nu ne lăsau nici să visăm! De aceea părem înapoiați, grei de cap și ranchiunoși!

           Ca de obicei, nu pot să fac gurița căscată, când mă întreb cum de ne-am descurcat fără tablete, telefoane, maimuțe gonflabile sau mijloace de comunicare la masă! Mi se pare, uneori, că ne îndreptâm cu viteză prea mare către final, un final imprevizibil, de nedorit! Uite de aia sunt buni cei de la B1, ne  sperie zilnic cu cel cutremur și au o problemă cu problema lui Bendeac! Scuze, asta se întâmplă când n-o fac pe meteorologii de serviciu, predicând ploi și nasoale cu ciuperci! Datorită lor, ne căcălim!

            Căliți de știrile dușmănoase, am uitat cum era acum 30 - 40 de ani, când nu se dăduseră unii, jos, din boabab! Nu pot să uit, totuși, că amintirile ne plac, ne dor sau, pur și simplu, ni se fâlfâie de ele!

            Să nu uităm - ce l-a făcut celebru pe Ion Creangă, (cine își mai amintește de el!), au fost vestitele lui amintiri! Pentru că amintirile sunt făcute și pentru altceva - pentru a povesti urmașilor cum se mânca mămăliga și fără pai! Doar așa mai fitilim nepoții, cu tâmpeniuțe de pe vremea lui Pazvante Vodă cel Cretin, despre care unii dintre noi au auzit, alții, nici nu vor să audă, ei vor Băsescu!

          Să vedem unde am rămas – prin clasa a VIII-a, la nivelul de dezmăț de-atunci, școala s-a trezit cu o instalație de radioamplificare, spaima tehnologiei pe băț și ultimul răcnet al civilizației! Cu dumneaei, intram la ore, cu ea, ieșeam în pauze și tot cu ea ne luptam s-o dăm jos de pe pereți, ne era mai bine cu clopoțelul ăla antic, decât cu melodiile radio - cacofonice, alese de cineva lipsit de suflet.

            Și, de parcă nu era de-ajuns, profesorul de istorie, D-l N., cel care se ocupa de administrarea fondului cinegetic radio-afonic, ne-a convocat pe vreo trei, să umplem spațiul de emisie cu înregistrări proprii. Normal, la cine să apeleze, dacă nu la cei mai mari, adică la noi, cei din ultimul an?

            Ne-am trezit selectați, pentru debutul artistic, eu și o colegă de clasă, ambii posesori a peste 70 kg în viu, ceea ce dovedea că eram, cu adevărat, niște MARI! Cum înregistrarea era una bine aleasă, nimic altceva decât “Scrisoarea  a III-a” de M. Eminescu, ne-am așezat fundurile bine garnisite pe niște scaunele firave și ne-am tras aproape de microfon. Dom’ profesor, despre care nu am decât cuvinte de laudă, cred că era întro pasă proastă, pentru că eu eram Baiazid pe Caldarâm, iar colega, Mircea cel Nervos!! Pesemne alegerea avea la bază notorietatea celor doi, nu și veleitățile actorilor, prinși la furat cu coșul! Pentru că eu mi-am uitat olița acasă, era prima oară când zăream, lângă viitoarea mustață, un microfon, și încă unul profesionist! Iar colega, ca să-și mascheze tremurul genunchilor, se uita urât la microfon, la noi și chiar în sufletul ei, deja intrase în pielea personajului, venit să muște din carnea dușmanilor și din microfon!

      Primele înregistrări au intrat în analele meseriei radiofonice, după care au fost șterse! Pentru că timoratul din mine mai că nu plângea, de trac, de se răsucea nea Mircea, în mormânt, cu tot cu Rovine! Iar jupân Baiazid, vădit suferind de o operație de schimbare de sex, era supărat pe viață, pe Mircea, pe teza de a doua zi și pe poluarea cu glutamat de porcăriu! Mircea avea voce de fumător înrăit, nu pentru că fuma, ci pentru că avea probleme, din cauza emoției, cu rinichii! La polul advers, noua speranță mondială a  MISS BOCITOAREA, adică  miorlăitul de mine, făcea din marele sultan, o mâță în călduri, prinsă de un T-REX!

            După câteva ore de transpirație, timp în care am fi săpat un  șanț  lung de 10 metri, adânc de 40 cm și lat de 25, după ce nervii profului au revenit acasă, am terminat Scrisoarea, de tot! Cu îmbunătățiri!

            A doua zi, la pauza mare, cele 12 minute de înregistrare au atras păsările, cucuvelele și boschetarii, lucru benefic pentru ascultătorii de diferite vâste care, până la urmă, s-au prins că e vorba de o interpretare suprarealistă a unei opere literare celebre, numai că n-au înțeles ce naiba era cu scrisoarea aia, de-o pomenirăm la început! Pentru că suna cam așa:

    Naratorul: Iată vine-un sol de pace, c-o năframă-n vârf de băț

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:

    Eu (tremurând ca frunză-n dungă, vizualinzând morcovul personal, devenit bostan):- Ceee vreei tuuu ?

     Profu (cu tupeu) :- Noi ? Bună pace ! Şi de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

    Tot Profu( resemnat, pe altă voce): La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.

      Eu (cu voce de pisoi castrat):- Tuuu eșșșți, Mirceea?

   Colega „Mircea”(urlând la mine, cu nevricale! mai să spargă geamurile):- DA!... ÎMPĂRATE!!

     Eu (imitând sunetul scos de șoarecele gâtuit de mâță) – Aiii veniiit săă mi te-nchiiiini? De Muu, schiiimb a taaa coroană și o faac să parăă spiiini?( Creația, ce vreți!)

         Recunosc, eram un talent nedescoperit! Și am rămas tot așa, până la bătrânețe! Nu mai continui, o să vă fac să plângeți, cum l-am făcut eu, pe Baiazid, să se sinucidă de ciudă, și pe “Mircea”, să plângă, când toată școala a întrebat dacă nu cumva s-a înregistrat o scenă din cutremurul din 1977, cu ea pe post de zombi!  Ce n-am înțeles atunci – de ce erau cele două personaje istorice, supărate pe noi?

            Și dacă nu era amintirea asta, mai aveam ce povesti?