sâmbătă, 6 mai 2017

SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU!


 (Fratelui meu, azi, la împlinirea vârstei de 60 de ani!)

Frate, cum mai trece timpul ăsta neprețuit și neîndurător! Cine dorește averi, cine vrea fericire, cine regretă ce-a pierdut, uită de Timp -dușmanul care preface totul în nimic.

Parcă mai ieri eram copii, când, duminica, pe când mama și tata plecau la cumpărăturile planificate riguros, pe bază de listă, noi deveneam regii, stăpânii fără opreliști, ai casei! Mai ții minte cum făceam cort în mijlocul patului, din pătura vârâtă după carpetă, în partea cealaltă, cu pernele așezate drept, ca parapet? Cum ne strecuram înăuntru, jucându-ne cu ce avea mai bun? Și nu prea aveam multe jucării, aproape deloc, dacă nu le punem la socoteală și pe cele pe care le mai încropeau părinții noștri, mai ales tata! Când avea și el timp!

Odată, într-o seară, ai adus tu, sau tata, nu mai știu exact, o bilă de fosfor, pe care o încălzeam la bec, stingeam lumina și ne jucam cu ea sub pătură. Așa ne-a găsit mama, cu fundurile în sus, dar cuminți, tocmai asta n-a crezut, credea că făceam mișto de ea!  Ce ne-a mai croit peste dosurile săltărețe, nici n-am apucat să-i explicăm că doar ne jucam cu o bilă! Duminica era, în schimb, a noastră, adică până veneau ai noștri din piață. În majoritatea cazurilor, ne găseau cam în aceeași ipostază: eu, cu buzele/ochii umflați, tu, cu vreo zgârietură! Tu luai bătaie, eu eram cel care te provocam și, apoi, o luam peste ochi! Eu, rău ! tu, FRATELE-MAI-MARE-CARE-ARE-GRIJĂ-DE-CEL-MIC, “altoit”!
Ai idee cât de MARE erai în ochii mei, ca și atunci când mama mă fugărea cu bățul, eu mă ascundeam în spatele tău și scăpam nebătut, iar tu încasai toate loviturile peste picioare, acolo era punctul de impact maxim!

Îți repet, MARE ai fost și când ai luat bătaie pentru fratele tău mic și gras! Nu uit și n-o să uit niciodată cum am plecat, ca niște tembeli, împreună cu gașca din cartier, cică “la film’’! Mama ne-a îmbrăcat cu haine curate, să nu ne facem de râs, iar noi ne-am strecurat prăștiile în buzunare, pe care le-am umplut cu bile de rulment. De-ar fi știut! Bine că nu! nici noi nu am știut, nu mă mai luai cu tine, eram prea mic față de voi! Și, în loc să mergem către cinematograf, noi, veseli ca niște cintezoi scăpați din colivie, am apucat pe drumul ocolit către pădurea de la Spitalul Veterinar! După ce am trecut podul, am văzut noi grupul de tineri, care, pe lângă noi, trei lulele-trei surcele, erau deja niște bătrâni! Nu le-am dat importanță, jucau barbut. Nu aveam de-a face cu ei!
Numai că ei aveau de-a face cu noi, ne-am trezit cu ei pe urme, veneau mâncând pământul! Prostie mare, mari cocoși! am tras cu prăștiile în ei, bilele i-au enervat și mai tare, poate altfel ne-ar fi lăsat în pace! Cu ei în spate, am început să alergăm ca nebunii, dar tot ei aveau avantaj, erau mai mari și mai antrenați.
Mic, foarte gras și cu fizicul la pământ, m-am trezit singur pe drum, ceilalți erau deja în pădure. M-au prins aproape de Groapa de Câini, acolo unde erau aruncate mortăciunile, animalele moarte! Pe mine și pe un alt băiat, mai ghinionist! Am început să mă smiorcăi, tremuram ca apucat de rele, mai ales când am auzit că vor să ne spânzure deasupra Gropii, drept răzbunare că i-am lovit cu bilele. Groapa, pe lângă faptul că era adâncă de 6-7 metri, pe alocuri de 10, puțea atât de rău, încât mirosul se simțea de la 100 de metri! Ce minte bolnavă putea atârna niște copii deasupra unui hău mirosind a moarte și a descompunere? Mai târziu, peste ani, am aflat că, deoarece s-au lăudat cu ideea lor “genială”, mulți dintre torționari au sfârșit care în pușcării, care prin moarte timpurie, doar câțiva au ajuns la bătrânețe!
Atunci nu-mi era gândul la asta, mai-mai să fac pe mine, celalalt deja spânzura deasupra Gropii, nu mai avea curaj și putere nici să plângă!
Și atunci te-am văzut, frate, cum ai ieșit dintre copaci, resemnat, dar cu mândrie! Ai ieșit să ceri să te pedepsească în locul meu, și ei au acceptat, după ce ne-au buzunărit, te-au pus să măsori câțiva metri cu bățul de chibrit! La fiecare rostogolire de băț, o lovitură cu parul pe spate! Eu nu am pățit nimic, în afară de sperietură, iarăși nu am pățit nimic, datorită ție! Numai pentru asta și ți-am iertat toate păcatele, că și tu ai mai greșit!
Ne-au lăsat acolo și, după puțină vreme, au apărut și ceilalți, urmăriseră, ascunși printre copaci, tot ce se întâmplase, curajul nu le-ar fi folosit la nimic, eram în inferioritate. În loc să întoarcem, am urcat prin pădure și a fost minunat, atât de minunat, încât am uitat de cele de mai înainte. Vezi, însă, că eu nu am uitat, toate sunt vii de parcă s-ar fi petrecut ieri!

Așa cum vii sunt altele: când a bubuit pușcoiul, de-a sărit bucata prin mâna ta, n-am mai găsit-o niciodată! Cum am aruncat cravașele în râu, râncile alea folosite de nemți în lagărele de concentrare pentru schilodit prizonieri, cu fir de oțel prin mijlocul barei de cauciuc. Darul unchiului Mitică, a cărui viziune despre educație cuprindea și bătaia cu cravașa, educație care lăsa urme vinete greu de șters! Cum nu am uitat nici bătăliile pe care le purtam împreună, cu săbiile meșterite de tata, mai târziu de noi! Cum îmi târâiam scutul uriaș, făcut de mine din tablă, căptușit cu lemn, de-abia îl căram și tu râdeai de mine, în timp ce mă împungeai cu sabia! Cum făceam arcuri din dud sau, minune, chiar din corn, o raritate pe atunci! Cum mă plimbai cu roaba, după ce am călcat într-un cui de 10, trebuia să fac mișcare” și profitam, ca un purcel, să mă cari prin curte! Și cum m-ai cărat acum trei ani, când am făcut infarct, eram pe jumătate dus când ai chemat Salvarea!

Nu am avut calculatoare, ne făceam vârfuri la săgeți din tablă zincată, cum ne-a învățat tata! Nu aveam jucării, de-abia aveam cu ce ne îmbrăca. Îți vânam lucrurile, când rămâneau mici, le luam eu, uneori eram prea mic pentru ele, parcă le primeam de pomană! În schimb, m-ai învățat să pedalez pe bicicleta pe care ai făcut-o din bucăți disparate! E drept, m-ai și păcălit, credeam că ții de portbagaj, când colo, eram de mult pe cont propriu, m-am speriat și am intrat în gardul Păiulesei, i-am rupt vreo câteva raiele!



Și timpul a trecut, iată-te la 60 de ani! Multă vreme, multă vreme departe unul de celalalt, cine știe cât de-acum încolo împreună! Cu toate contrariile noastre, cu toate necazurile și viețile noastre, un singur frate am!  Și când ai frate, trebuie să-l iubești, indiferent de vreme și vremuri!

LA MULȚI ANI! 

Niciun comentariu: