Frate,
cum mai trece timpul ăsta neprețuit și neîndurător! Cine dorește averi, cine
vrea fericire, cine regretă ce-a pierdut, uită de Timp -dușmanul care preface
totul în nimic.
Parcă mai
ieri eram copii, când, duminica, pe când mama și tata plecau la cumpărăturile
planificate riguros, pe bază de listă, noi deveneam regii, stăpânii fără
opreliști, ai casei! Mai ții minte cum făceam cort în mijlocul patului, din
pătura vârâtă după carpetă, în partea cealaltă, cu pernele așezate drept, ca
parapet? Cum ne strecuram înăuntru, jucându-ne cu ce avea mai bun? Și nu prea
aveam multe jucării, aproape deloc, dacă nu le punem la socoteală și pe cele pe
care le mai încropeau părinții noștri, mai ales tata! Când avea și el timp!
Odată,
într-o seară, ai adus tu, sau tata, nu mai știu exact, o bilă de fosfor, pe
care o încălzeam la bec, stingeam lumina și ne jucam cu ea sub pătură. Așa ne-a
găsit mama, cu fundurile în sus, dar cuminți, tocmai asta n-a crezut, credea că
făceam mișto de ea! Ce ne-a mai croit
peste dosurile săltărețe, nici n-am apucat să-i explicăm că doar ne jucam cu o
bilă! Duminica era, în schimb, a noastră, adică până veneau ai noștri din
piață. În majoritatea cazurilor, ne găseau cam în aceeași ipostază: eu, cu
buzele/ochii umflați, tu,
cu vreo zgârietură! Tu luai bătaie, eu eram cel care te provocam și, apoi, o
luam peste ochi! Eu, rău ! tu, FRATELE-MAI-MARE-CARE-ARE-GRIJĂ-DE-CEL-MIC, “altoit”!
Ai idee cât
de MARE erai în ochii mei, ca și atunci când mama mă fugărea cu bățul, eu mă
ascundeam în spatele tău și scăpam nebătut, iar tu încasai toate loviturile
peste picioare, acolo era punctul de impact maxim!
Îți
repet, MARE ai fost și când ai luat bătaie pentru fratele tău mic și gras! Nu
uit și n-o să uit niciodată cum am plecat, ca niște tembeli, împreună cu gașca
din cartier, cică “la film’’! Mama ne-a îmbrăcat cu haine curate, să nu ne facem de râs, iar noi
ne-am strecurat prăștiile în buzunare, pe care le-am umplut cu bile de rulment.
De-ar fi știut! Bine că nu! nici noi nu am știut, nu mă mai luai cu tine, eram
prea mic față de voi! Și, în loc să mergem către cinematograf, noi, veseli ca
niște cintezoi scăpați din colivie, am apucat pe drumul ocolit către pădurea de
la Spitalul Veterinar! După ce am trecut podul, am văzut noi grupul de tineri,
care, pe lângă noi, trei lulele-trei surcele, erau deja niște bătrâni! Nu le-am
dat importanță, jucau barbut. Nu aveam de-a face cu ei!
Numai că
ei aveau de-a face cu noi, ne-am trezit cu ei pe urme, veneau mâncând pământul!
Prostie mare, mari cocoși! am tras cu prăștiile în ei, bilele i-au enervat și
mai tare, poate altfel ne-ar fi lăsat în pace! Cu ei în spate, am început să
alergăm ca nebunii, dar tot ei aveau avantaj, erau mai mari și mai antrenați.
Mic,
foarte gras și cu fizicul la pământ, m-am trezit singur pe drum, ceilalți
erau deja în pădure. M-au prins aproape de Groapa de Câini, acolo unde erau
aruncate mortăciunile, animalele moarte! Pe mine și pe un alt băiat, mai
ghinionist! Am început să mă smiorcăi, tremuram ca apucat de rele, mai ales
când am auzit că vor să ne spânzure deasupra Gropii, drept răzbunare că i-am
lovit cu bilele. Groapa, pe lângă faptul că era adâncă de 6-7 metri, pe alocuri
de 10, puțea atât de rău, încât mirosul se simțea de la 100 de metri! Ce minte
bolnavă putea atârna niște copii deasupra unui hău mirosind a moarte și a
descompunere? Mai târziu, peste ani, am aflat că, deoarece s-au lăudat cu ideea
lor “genială”, mulți dintre
torționari au sfârșit care în pușcării, care prin moarte timpurie, doar câțiva
au ajuns la bătrânețe!
Atunci nu-mi era gândul la asta, mai-mai să fac pe
mine, celalalt deja spânzura deasupra Gropii, nu mai avea curaj și putere nici
să plângă!
Și atunci te-am văzut, frate, cum ai ieșit dintre
copaci, resemnat, dar cu mândrie! Ai ieșit să ceri să te pedepsească în locul
meu, și ei au acceptat, după ce ne-au buzunărit, te-au pus să măsori câțiva
metri cu bățul de chibrit! La fiecare rostogolire de băț, o lovitură cu parul
pe spate! Eu nu am pățit nimic, în afară de sperietură, iarăși nu am pățit
nimic, datorită ție! Numai pentru asta și ți-am iertat toate păcatele, că și tu
ai mai greșit!
Ne-au lăsat acolo și, după puțină vreme, au apărut și
ceilalți, urmăriseră, ascunși printre copaci, tot ce se întâmplase, curajul nu
le-ar fi folosit la nimic, eram în inferioritate. În loc să întoarcem, am urcat
prin pădure și a fost minunat, atât de minunat, încât am uitat de cele de mai
înainte. Vezi, însă, că eu nu am uitat, toate sunt vii de parcă s-ar fi
petrecut ieri!
Așa cum vii sunt altele: când a bubuit pușcoiul, de-a sărit
bucata prin mâna ta, n-am mai găsit-o niciodată! Cum am aruncat cravașele în
râu, râncile alea folosite de nemți în lagărele de concentrare pentru schilodit
prizonieri, cu fir de oțel prin mijlocul barei de cauciuc. Darul unchiului
Mitică, a cărui viziune despre educație cuprindea și bătaia cu cravașa,
educație care lăsa urme vinete greu de șters! Cum nu am uitat nici bătăliile pe
care le purtam împreună, cu săbiile meșterite de tata, mai târziu de noi! Cum
îmi târâiam scutul uriaș, făcut de mine din tablă, căptușit cu lemn, de-abia îl
căram și tu râdeai de mine, în timp ce mă împungeai cu sabia! Cum făceam arcuri
din dud sau, minune, chiar din corn, o raritate pe atunci! Cum mă plimbai cu
roaba, după ce am călcat într-un cui de 10, trebuia” să fac mișcare” și profitam,
ca un purcel, să mă cari prin curte! Și cum m-ai cărat acum trei ani, când am
făcut infarct, eram pe jumătate dus când ai chemat Salvarea!
Nu am avut calculatoare, ne făceam vârfuri la săgeți
din tablă zincată, cum ne-a învățat tata! Nu aveam jucării, de-abia aveam cu ce
ne îmbrăca. Îți vânam lucrurile, când rămâneau mici, le luam eu, uneori eram
prea mic pentru ele, parcă le primeam de pomană! În schimb, m-ai învățat să
pedalez pe bicicleta pe care ai făcut-o din bucăți disparate! E drept, m-ai și
păcălit, credeam că ții de portbagaj, când colo, eram de mult pe cont propriu,
m-am speriat și am intrat în gardul Păiulesei, i-am rupt vreo câteva raiele!
Și timpul a trecut, iată-te la 60 de ani! Multă vreme,
multă vreme departe unul de celalalt, cine știe cât de-acum încolo împreună! Cu
toate contrariile noastre, cu toate necazurile și viețile noastre, un singur
frate am! Și când ai frate, trebuie să-l
iubești, indiferent de vreme și vremuri!
LA MULȚI ANI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu