Fugind de inamici, mândrul șobolan
Se-ascunse, la iuțeală, dup-un bolovan!
Cam tremura osânza, pe sub blană!
Se rotunjise zdravăn! și avea la slană!
De când primise el, slujbă, la Curte!
Era stăpân pe curcile mărunte,
Peste gânsaci și peste găinușe,
Peste rățoi și peste mici rățuște!
Fudul nevoie mare, cu biciul subțirel,
Făcuse din ogradă, micuțul său Cartel!
Nu se mișca nici musca, nu flutura nici lanul
Când se afla în curte, Măritul, Șobolanul!
E-adevărat că noaptea, prin cotețe
Se auzea injurii și mormăieli răzlețe!
Întrega suflare detesta dictatul,
Dar și mai tare- i frica, de cei mai rău - un altul!
Azi, însă, sări calul! Și nu la figurat!
Și o copită dură, în ...mufă a luat!
În loc să tacă, naibii, să uite de obidă
S-a dat la armăsar! Și l-a făcut omidă!
Calul, din două lovituri șutate, cu potcoave
I-a transformat coloana în porțiuni concave!
Apoi, de undeva, din umbră, ca apucatul,
Sări și boul, negru, făcând pe supăratul!
Șobi, târziu, se prinse că lumea-i ofticată
Și că pe Măreția sa o vrea, demult, linșată!
Mai încercă o schemă, dar se ivi și vaca!
Ce se sui pe dânsul!Atât știa, săraca!
Sub crunta presiune, crezu că-i la
liman!
Și aruncă, cât colo, hlamida de sultan!
O fi, la Curte, viața, atâta de
frumoasă,
Dar sigur e că fuga e mult mai sănătoasă!
Ajuns proscris, dup-ndelungi oftaturi,
Se cam sili să uite aceste mici rahaturi!
Îi trebuie haleală și, iute, adăpost!
Că doar n-o să mai fie, vreodat’, ce a fost!
Norocul îi surâse și-i scoase, lui, în cale
O pasăre măiastră, de douăj’de chintale!
Măreață și semeață ! Calitativ – de zece!
Așa că, lui Șobi, prin țeastă, iaca-i trece
Sub penele de aur, la cald, să se
ascundă!
Că doar puful molatec
e prea de tot! Abundă!
Nărav de șobolan, să caute pricină!
Și să se poarte crud, ca orișice jivină!
Zis și făcut! Și fără vorbă lungă,
Se strecură în puf, ce frigul îl alungă!
Dar, din păcate, veni o vijelie
Cu trăsnete, cu fulger, cu ploaie din tărie!
Măiastra, fulgerată, cenușă deveni!
Cu ea, și șobolanul, pe dată, se pârli!
Ajunși la locul faptei, foștii oprimați
Văzură mortăciunea! Și iată-i răzbunați!
C-atâtea zile fripte, nu-i chip să
mai încerci
Să plângi un șobolan! O pagubă-n ciuperci!
Dar plânseră măiastra, ea nu le-a fost călău,
Acum stau și jelesc! Le pare atât de rău!
Să piară suflet darnic, milos, neprefăcut!
Care le-a fost alături, un suflet cald și mut!
Și, cum jeleau cu toții, cenușa se transformă
Iar păsărea măiastră recăpătă, iar, formă!
Concluzie:
E vis să crezi că cei răi se prăbușesc
Și Cerul nu îi iartă,
deși milă cerșesc!
Dar dulce e să crezi că
ei dispar, trăsniți!
Lăsându-ne pe noi, ceva
mai fericiți!
Și noi o să renaștem! Noi, cei lăsați pe tușă,
Precum pasărea Phoenix,
din vechea ei cenușă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu