De
exemplu, eu îmi amintesc toate prostiile din perioada copilăriei, unde credeam
că am fost un sfânt și lumea rea m-a trădat, tratându-mă ca pe un nebunatic! Așa am susținut, sus și
tare, în fața cui căsca gura la poveștile mele, în care, evident, cel cuminte,
curajos și isteț, eram eu, mâncătorul de cuvinte la ortografie! Numai că, acum
vreo câțiva ani, în timp ce eu tăiam chiroane cu forfecuța de unghii, în fața
unor plozi ce erau numai urechi, deși nu înțelegeau nimic, a venit un prieten din
copilărie! Care și-a pus mâinile-n cap, cu degetele presate în urechi, auzind ce
gogoși trandafirii vindeam, culmea, le mai și credeam! M-a tras în particular
și m-a întrebat dacă susțin în continuare că sunt copilul cuminte al mamei, sau
nu cumva am încurcat borcanele și am uitat ce drăcușor năstrușnic eram! Eu,
unul, nici acum nu-mi amintesc să fi fost atât de obraznic, cum zice el, dar
eu-l meu îmi spune că lucrurile stau la mijloc!
Îmi
amintesc, de exemplu, cum stăteam și admiram stelele, la ora prânzului, cățărat
pe gard! Făcusem, în curte, lângă gard, un soi de bancă, de unde puteai să
privești în lungul străzii, fără să ieși din curte, faptă penală sfârșită cu
niște bețe usturătoare peste copite!
Și cum eram eu, așa, cuprins de admirație, a început
bătaia cu pietre între Bro, (cum îi zic astăzi la frate mai mare românii
get-beget), și un vecin, care stătea în capătul străzii, câteva case spre stânga
noastră. My Bro era amplasat strategic în dreapta mea, între beligeranți fiind
o distanță de cam 30 de metri! Ah! Am uitat să precizez - între ei mai eram și
eu, pe gard! Și urmăream traiectoria cataroaielor (traducere - pietre medii și
mari, ușor manevrabile!), precum și schimbul de replici inofensive, dintre care
unele cuvinte nu sunt tocmai educative!
Și,
dintro dată, cerul s-a luminat, dar numai la mine, deoarece spectatorul
non-cooperant a încasat un pietroi cât două palme de-ale sale, direct în
moalele capului, făcând să zornăie tărtăcuța, precum o pușculiță cu mărunțiș!
S-o fi auzit și ceva trosnind, dar am negat tot timpul că mi-a spart capul, de
frică să nu spună dușmanii că sunt bătut în cap! Am și acum ceva tranșee pe
chelie, însă timpul și tâmpul a nivelat acțiunea bolovanului! Plin de sânge, am
urlat ceva minute, a fost, însă, destul să hămăie toți câinii din cartier, să
iasă babele, să-i vadă venind pe americani, iar cei doi războinici s-o fure
de la părinții speriați de excesul de răget pe care îl exersam!
Abia
după decenii, când a venit amicul de care aminteam, aducerea mea aminte a
înflorit - floare rară! Și cu ea, din străfundurile constiinței mele, a ieșit
faptul că eu stârnisem bătălia, făcându-l bou cu pene, pe vecin! Ăla a vrut să mă cam bată, eu, m-am cam ascuns
în curte și fratele meu (tocmai venea de la pâine), când a cam nimerit în timpul ostilităților, și când
vecinul se cam chinuia să mă prindă de ciuf! A preluat, curajos, jugul
războiului cataronic, finalizat cu dibla mea spartă și cafteala părților!
Tot
cu acest prilej, mi-am amintit că plângerile mele la Înalta Poartă, cam un
Bruxelles de azi, da’ mai mic, referitoare la statutul meu
de persoană defavorizată, îl încriminau tot pe frățâne-meu, care nici el nu era
ușă de catedrala neamului! Printre cele mai memorabile plângeri, se numără cea
cu răstignitul și cu găuritul! Lucrurile au stat cam așa - după primul film cu
cavaleri înzăunați și înzorzonați, mi-am făcut un ditamai scutul, din scânduri
acoperite cu tablă, de care nu ducea lipsă curtea, tata fiind tinichigiu! Era
nenea, scutul, tăiat cu dalta și cu foarfeca de tablă, după modelul cavalerilor
saxofoni și ontorobinezi, numai mărimea conta, deoarece era la fel de înalt,
cât eram și eu! Abia îl căram, dar îl căptușisem cu curele din piele, îi mai
lipsea blazonul și ziceai că-s cavalerul Mămăligii Pripite! Mândru de
capodopera tablei înfoiate, împreună cu fratele amintit, că altul n-am! ne-a
făcut și florete din fier-beton, cu minuni de cizelare a gărzilor! Ascuns în
spatele scutului, mi-am permis să-l înțep pe fratello în mai multe părți
cărnoase, determinându-l să renunțe la joacă și să se gândească serios la ceva și mai serios, de exemplu, să-mi rupă gâtul!
Cum n-am reușit să fug cu tot cu monstrul meu de scut, am renunțat la
protecția acestuia, aruncându-l și luând poziția rac fără carapace! Iubitul mei
frate m - a condus pe drumul cel bun, până am dat cu spatele de poartă, unde
dorea să mă răstignească! Norocul prostului, a ieșit maman din casă, exact la
timp să scap de trasul în frigare! L-a tras ea, pe Bro, dar nu în frigare, ci
în băț, era mai ușor de mânuit!
Peste câțiva ani, după aia, mi-am
amintit de pielea mea ciunțită, când
devenisem prospătul proprietar al unui cuțit interesant, atât de interesant că
mama mi l-a confiscat, dar eu tot am descoperit unde l-a ascuns! Și mi-am amintit de faza asta, când a venit fratele de la
școala militară, în vacanță! L-am tras deoparte și i l-am arătat, mândru ca un
fazan ce eram!
-Taie? a făcut greșeala să întrebe, fără să știe că exersam zilnic
înfiptul în dușumea, când nu era nimeni acasă!
I-am demostrat ascuțimea vârfului, înțepându-l ușurel în
coaste! Și a început să-mi placă, mai ales cum icnea, cam în genul cum icneam
eu, răstignit pe poartă! Și cum nu zicea nimic, am tot dat, până a reușit să
articuleze:
-Nu mai da , mă, tâmpitule, că m-ai făcut ciur!
Așa am constatat și eu, când a scos cămașa! Și atunci am
înțeles că nu din plăcere scotea gemetele alea, ci de durere! Nu m-a spus
mamei, dar tot am furat-o - când a vrut să facă curat și a scos covorul, puteai
cerne balast prin el, de la exercițiile mele de aruncat cuțitul în dușumea! Cum
de nu m-am prins eu care vor fi urmările?
Aici doream să ajung- la amintiri! Chiar dacă nu sunt
subtile și bine - crescute, sunt, totuși, amintiri! Mă întreb cum vor suna
amintirile copiilor de azi, peste 30-40 de ani? Vor mai fi pline de viață, sau
vor fi moarte, din fașă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu