Nu sunt nebun de tot,
dar, sigur, nu-s… poet!
Nu pot vorbi cursiv și
nu-s meșter, la vorbe!
Dar fac mămăliguță și
pun mărăr în ciorbe!
Nu știu, să leg o rimă,
de gard, cum fac mai toți
Dar am, în garderobă,
mulțime de chiloți!
Cum? să tac în iarbă?
Tu, doar așa, mă
vrei?
Ca să privească lumea,
de sus, în ochii mei?
Sau să ajung la ceruri,
precum un cocostârc,
Nu uzitând de aripi, ci
doar cu mult fâstâc?
Există două ceruri? Și nu încap, în
unul?
Vezi, tu, domniță
dragă, de ce-o fac pe nebunul?
Mi-ajunge, azi,
pământul! Și nu mă lecuiesc!
Îmi place simplitatea,
în care mai trăiesc!
Mi-oi face locul larg,
cu ghebul cel înalt,
Acolo, mititel, și simplu, în cerul celălalt!
Oi fi nebun, din vorbe!
Silit sunt, să doresc
O dulce ișpășire în
dorul omenesc!
Vrei doar cuvinte
simple, să poți, să le-nțelegi?
Să poți pricepe
sensuri? Sau ce vrei, tu, să dregi?
Când spus-am
simplitate, mă refeream la mine!
Dar stai, să vezi, când
or să se combine
Cuvintele prea simple,
vor deveni refren!
Așa că, asta-i viața! Rămâne
ca în tren!
Nu știi, iubito, că
toate-s trecătoare
Și umbrele, și vântul,
petalele de floare?
Așa vor trece toate! Va
trece nebunia!
Dar, singura din toate,
rămâne-va prostia!
Prefer să fiu nebun! S-alerge
după mine!
Vor fi și tratamente!
Dar nici nu se cuvine
Să mă ignori, pe față,
de parcă-s candelabru!
Pot fi, orice ai vrea!
Îndrăgostit și tandru!
Nebun de fericire!
Înnebunit, de jale!
S-adorm, cu bale-n
barbă, la ușa casei tale!
Problema e nasoală -
doar niște trepanații
Ne-or face, să ne știm!
Nu să-i vedem pe alții!
Ce spui, iubito? Că-s
dus și n-am scăpare?
E bine c-ai văzut! Și
sunt în sărbătoare!
Sărbătoresc cea clipă,
când vraja lumii calpe
Din adevăr și minte,
mai vine, să se-adape!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu