AMINTIRI DE PE ULIȚA VEȘNICIEI

   Mi-am amintit, zilele astea, de răposatul meu socru-un tip roșcat, cu musteți lungi, pe care, uneori, și le întorcea în sus, leit un cazac de pe vremea lui Pan  Wolodyjowski! Le avea cu cititul, când prindea o carte, n-o lăsa din mână. Când venea la  oraș, întreba de cărți, dacă n-avem vreo una, nouă. Când pleca, o lua cu el, avea și el, cărți acasă, rupte de atâta citit.

            Ceva era săritor în ochi, la el -  era puțin cam foarte zgârcit! Dacă stau, să mă gândesc mai bine, și eu aș fi fost, din primăvară, până la prima zăpadă, se trezea la 4 dimineața și ajungea seara, acasă, la 10! Pe lângă citit (și trebuie să adaug, că era abonat la 3 ziare, pe care le citea înainte de culcare trăgând din 3 țigări), îi mai plăcea și lichiorul, pe care îl îndoia cu apă, să nu se îmbete! Și bea cam juma de litru de lichior, pe zi! Se îmbăta doar dacă turna un vin sau niște bere, peste lichior! Care lichior nu-i limita capacitatea de muncă, ci i-o întreținea!

            Nu m-a prins de prea multe, pe la țară, nu era ca acum, cu asfaltul până-n poartă, de la rată, până-n poarta lui, să tot mergi vreo 5 km, prin hârtoape. Oamenii gospodari, pe-atunci, au lăsat podul, să-l ia apa, și toată lumea trecea printrun vad, ne udam până la genunchi. Mai rău era noaptea, când nu găseai vadul și-o lua-i razna! Cum s-a întâmplat odată, când am jonglat cu poarta lui socru-meu!

Iată cum s-au petrecut lucrurile: i-am spus că venim cu rata de seară, care ajungea noaptea, dar el a uitat! Cu mine trebuia să meargă și tata, care era cam bolnav, paralizat nițel pe partea dreaptă, se deplasa, dar obosea repede! Norocul lui a fost că s-a simțit rău, m-am dus singur, pui de cuc! Din sat, de la rată, și până în satul cu pricina, trebuia să ies pe-un deal, apoi să cobor pe-un drum, pe lângă o râpă vestită, deoarece acolo s-a răsturnat un tractor și a murit un om. Întâmplător, dar numai întâmplător, pe parcursul  drumului cu rata, Doamne - Doamne s-a uitat chiorâș și-a dat o ploaie zdravănă! Când am ajuns la capăt de linie și-am luat-o la picior, după zece metri, eram mai înalt cu 5 cm! După următorii zece metri, ajunsesem la 8 cm, în plus! De întors, n-aveam unde să stau, nu cunoșteam pe cineva pe-acolo, iar rata următoare era a doua zi dimineață, la 06.30! Pe deal, n-am găsit niciun pat cu perne de gâscă, singurul gâscan fiind eu, prezent la datorie! Deci, înainte, flăcăi! Prin noroi și întuneric, precum soldații români la Mărășești cu filtru!

            După 150 de metri, m-am prins - stratul de noroi, de pe tălpi, când ajungea la 12 cm, cădea, iar încălțările se pregăteau de un nou strat, apoi de următorul, etc! Singurul lucru neclar - nu vedeam pe unde merg, nici stele nu erau, mă luam, și eu, după Steaua-Prostului-Care-Crede-n-Brașoave! Și, surplus la cele anterioare, nu vedeam nici râpa, ce tăcea, silențioasă, pe undeva, prin dreapta mea! Sfinți, draci, dumnezei, rude apropiate sau prin adopție, rude prin alianță, cu părinți și tot soiul de lichori vătămătoare, jucau țonțoroiul în gura mea, ținută, prevăzător, închisă, ca să nu înghit două'șpe mii de țânțari supărați pe ploaie! Urâtă senzație! să nu știi pe ce planetă te afli! 

            Nu aveam decât un singur gând - să ajung la socrii mei, să-i strâng subțire, de gât, și s-o iau pe drumul de întoarcere, să am timp să ajung când pleacă rata, dimineață! Acele fosforescente, ale ceasului, indicau 23.30, oră la care găinile își făcuseră primele două somnicuri de frumusețe, iar oamenii întregi la minte sforăiau, de duduiau paturile!

            Când mă apucă plănsul disperării, închipuindu-mi că sunt rătăcit pe Planeta Mormolocilor, am zărit cîteva luminițe, ce indicau cele două sate din față, unul dintre ele, cel din dreapta fiind visul meu neîmplinit încă! Luminițe care mi-a comunicat că mai sunt și alți proști, care nu dorm, (nu! nu cred că era și cazul socrilor mei!).

            Am mărit pasul, pasul s-a mărit și el, odată cu stratul de pământ, numai bun de vălătuci! Aproape că zburam, mă si vedeam cu mîinile strânse, de gâtul lui socru-meu, care promisese că vine cu căruța, dacă vin cu ăl bătrân! Ăl bătrân care a avut noroc și n-a venit, că era mort din vârful dealului!

           Se pare că zburam prea jos, noroc că am auzit clipocitul apei, nițel mai mare ca de obicei, după ploaie! Așa că am descoperit, la timp, că n-am pod, pe acolo unde, ziua, trecusem în căruță! Pârâul nu era mare, dar, cum nu cunoștean terenul, de unde să știu unde nu e apa de 10 metri adâncime? Poate că o adânciseră, în cinstea mea?

            Cu toate că era întuneric, să-ți bagi degetele în fund și să nu nimerești, mi s-a pus o pată neagră pe creier, nu m-am uitat pe unde merg, putea să fie și Oceanul Pacific, în fața mea, m-am avântat ca frecata, pardon! fregata României, în apele tumultoase, care s-au dovedit doar până peste genunchi!Ultimul kilometru mi s-a părut joc de bebei, cum eram purtat de gândul înălțător, că voi face moarte de om și mă voi întoarce, triumfător, acasă, să pot povesti nepoților, dacă ajung până atunci, la bătrânețe, ce bivol cu urechi și rât, eram în tinerețe!

            Spre marea mea bucurie, lumina era aprinsă, doar sforăiturile, pe două tonuri, se auzeau, prin fereastra deschisă, direct în drum! Poarta avea zăvorul pus, dar n-a fost o problemă pentru mine, de câți încornorați aveam în mine, am aruncat-o direct în mijlocul curții, scoțând-o din balamale! Șuvoiul de lacrimi se împletea cu  torentul de înjurături, nici eu n-am știut cât pot scoate din gură!

            Puțin dezbrăcați și palizi, de la lumina chioară de la stâlp, socrii mă priveau descumpăniți, nu știau, încă, cine sunt, cum nu știam, nici eu, cine mai sunt! Atunci s-a văzut înțelepciunea lui socru-meu, care nu spunea nimic! Că, dacă spunea, era un om mort și îngropat! A așteptat juma de oră, pînă când am obosit, n-a mișcat nici poarta, a lăsat-o așa! Doar fuma și se uita la mine, dar nu urât, că ...! Soacră-mea a șters-o, cred că și-a amintit că trebuia să ude florile!

            Epuizat, mi-am terminat repertoriul, am făcut stânga-mprejur și am dat s-o iau înapoi. Pe drumul pierzaniei! Socrul m-a oprit , zicându-mi:

- Acum, dacă tot m-ai înjurat și mi-ai aruncat poarta, ca la vădane, în mijlocul curții, unde pleci?

- Mă întorc acasă, aici n-am ce căuta! Bine că nu l-am luat și pe tata, că-l omoram! Nici eu nu mai am mult!

-Stai măcar să-ți tragi sufletul, că până vine rata, ai destul timp!

N-am mai plecat, îmi consumasem toată energia și nu mai rămăsese, nici să ajung la poartă! A doua zi, trai neneacă, nu m-au lăsat să mișc un pai! Nici să plec! Furia mi s-a topit, iar eu am rămas convins că a fost doar o întâmplare. Poarta era la locul ei, când m-am trezit!

Când a murit socru-meu, (care se putea lăuda, că mi-a făcut și ceva lucruri rele, la divorț) n-am plâns! N-am putut! M-am dus la spital, deși nu vorbisem de ani buni, de când mă amenințase, și m-am întristat - slăbise, știa că va muri! După ce am plecat, a povestit la toți ceilalț, că l-a vizitata ginere-său!

Am multe amintiri cu el, s-ar putea să mai revin pe subiect! Să-ți fie de bine, tată-socrule, acolo unde ești! Și mai toarnă, și mata, un lichior, nu fi zgârcit!