Cum vă amenințam, iar m-au năpădit amintirile despre ai
mei! Și tot socru-meu e de vină, c-a băut din tescovină! Nu mi-o luați în nume de
rău, dar așa aș vrea să fiu și eu pomenit, după ce dau colțul ierbii și privesc
rădăcina de iris, de jos, în sus.
Cum să nu-mi aduc
aminte de el, când amintirile sunt puține? Trece omul și se duce, nu mai rămâne după el decât oale și ulcele, un adăpost antiaerian, de 1, pe 2, pe doi! Unde
răutatea și prostia nu mai fac mizerii nimănui!
Când mă duceam la
țară, la socri, nu mă puneau să fac mare lucru, parcă eram lăuză! Când făceam
ochișori, nu era țipenie prin curte, dacă excludem porcul, capra și păsările
cerului! Nici gâștele și nici rațele nu erau acasă, erau cu sorcova, prin sat.
Odată, trezându-mă așa năuc și neștiind cum să-mi petrec
timpul, m-a apucat hărnicia băiatului de la oraș, care gâdilă vaca, în loc s-o
mulgă! Apropos, n-am încercat niciodată să mă dau la mulsul vacii, am văzut cum
se dă cu copita și la case mai mari!
M-am foit prin curte, fără să descoper vreun suflet viu,
cu care să stau de vorbă, la țară nu se stătea la taclale, ca acum, oamenii mai
și munceau, că mâncau pe bau-bau, iarna. Mi-a venit ideea să ascut aracii,
auzisem de seara, că era o treabă de
făcut! Am luat bărdița lui socru-meu și m-am așezat pe ditamai trunchiul de
copac, lângă stiva de araci. Toc- toc, na! că s-a rupt vârful! Și iar tot-toc,
iar s-a rupt vârful! Nu m-am lăsat, când am ascuțit primul par, era cât un
toiag! De unde să știu cum se ascut ghioagele alea, la mine acasă, cu 20 de
araci, aglomerai curtea?!?
Când am ajuns la al 15-lea toiag, am întors capul și l-am
zărit pe socru-meu, stând pe o cioată și râzând cu gura cât bostanul, cine știe
de când era acolo și-mi admira “opera”! S-a ridicat și a venit spre mine, spunându-mi:
-Lasă că-i aranjez eu, tu mă lași fără araci! Sau îi faci
scobitori! Hai cu mine, la cosit! Eu de la cinci, sunt pe șes, cosind!
Nu pusesem, în viața mea, mâna pe-o coasă, așa că suna
palpitant. Când am ajuns la pășune, am și pus mâna pe coasă și dă-i! ca
disperatul! N-am ratat nici o mișcare, toate au intrat în pământ, avea coasa
aia un nărav, să ia pământ, în bot! Poate că aș fi continuat, dacă nu curgeau
apele de pe nefericitul ne-cositor! M-a salvat, iarăși, socru-meu, care m-a
consolat:
-Lasă, că nu te pricepi! Bine că ai învățat carte, că nu
trebuie ca toată lumea să știe să cosească!
Și să știi că nu ești bun nici de Moarte, la cum dai cu coasa!
El a rămas să dea din mânuțe și a făcut asta până
pe-nserate, în același ritm, fără sincope, pauze sau grăbeli pripite! Când am
văzut cât a cosit, m-am gândit că mie îmi trebuiau 2 săptâmâni, să scormelesc
pâmântul!
De parcă nu-mi ajungea cât de prost picasem, seara
următoare m-a luat la muls oile, că era la rând! Pe mine m-a pus să-i împing
oaia, în strungă! Eu, la strung știam să lucrez, dar nu și la strungă! Și nici
nu mi-a dat instrucțiuni de utilizare pentru oi, așa că m-am descurcat, cum am
putut - luam oaia, de blană, și-o aruncam
cu capu-n acolo unde trebuia s-ajungă! Îi plăcea, nu-i plăcea, acolo ajungea! Primele cinci oi au fost un mizilic,
următoarele cinci, cât să-mi iasă ochii! Pentru următoarele, n-am mai ținut
socoteală, eram transpirat și obosit, de parcă dădusem la coasă!
Socru-meu se amuza copios, m-a lăsat să arunc cu oi, pînă
mi-a ieșit limba, apoi mi-a spus:
-Decât să joci ping-pong, cu oile mele, mai bine ai lua
o nuia, merge mai bine!
A avut dreptate, dacă arzi oaia, la fund, c-un băț, nu
mai trebuie să faci haltere, cu oi!
Era un om mucalit
și înțelept, care se enerva ușor, când vedea un prost! Și nu eram singurul
care-l enerva, până și pe copiii lui avea boală, când îi vedea hapsâni și
puturoși. Simțul nativ, al ridicolului,
îl făcea ciudat, dar, cu toate că ne înjura pe toți, când îl enervam, putea
ierta ușor!
-Nu le poți ști pe toate! Care crede că le știe pe toate,
e un dobitoc! Așa cum nu e un dobitoc ăla care învață!
Pace ție, tată – socrule! Oriunde ai fi !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu