CA LA MAMA ACASĂ!

     Foamea-n gât era nimic, pe lângă Gicu și Mița! Veniți la bâlci, din satul cu cinci case și 12 câini, se pregătiseră de dezmăț! Așa că Mița nu mai gătise de-o săptămână, de se uscase ceaunul cu fasole, pregătit pentru un post prelungit. Mămăligari, de felul lor, juraseră să se umfle-n burdihan cu pâine,  până n-ar mai putea, să mai scape de limbrici, la bâlci.

Bâlciul, altădată marea bucurie pentru suflet de român, părea anost - lume multă, mai mult frecuș, decât cheltuială. Contrar părerii că obrazul subțire, cu cheltuială, se ține, mulți preferaseră să aibă obrazul gros și să mănânce doar semințe, nu că nu ar fi avut bani, ci doar ca să nu li se vadă limba și să se facă de râs! Trebuie spus, ultimii ani ridicase standardul de viață, nu se mai consuma mici, fiind prea mici, ci direct pui întregi la rotisor, scăpați de pesta porcină. O categorie aparte, cea a sclifosiților, prefera să stea acasă, să nu se umple de praf, destul praf înghițiseră la cules măsline! Pretențioșii cârâiau ca un cârd de găini întoarse de la țâță, că bâlciul e o mare porcărie, la ei, în țară, nu se mai dau în călușei, ci direct cu traca-trucul!

Gicu și Mița, ultimii urmași ai dracilor lăsați liberi, vroiau să crape-n ei, după ce crăpaseră de foame după metoda DuKanKan! Mai încercaseră, înainte, și metoda de slăbire KU-KLUX-KLAN, dar rămăseră la dieta cu mațul gol, nu cu cel tăiat! Dar pînă când o viață tristă și amară, vorba poetului nepereche? (De ce nu avea pereche, știe cineva?)

Au fost dezamăgiți de „mâncătoriile” din bâlci, cu toate că erau obișnuiți cu toate mâncătoriile -  statul la coadă nu era specialitatea lor, ci doar statul în coadă! Puhoiul de mâncăcioși fiind prea mare și prea compact, cei doi eroi ai noștri au plecat în căutarea lânii de (T)aur, adicătelea au plecat să halescă la un restaurant! Au găsit, în sfârșit, unul pe placul și pe punga lor, pe a cărei firma scria, mare - TOTUL, CA LA MAMA ACASĂ!

-Mițo! Aici ne lăsăm economiile și oasele! decretă Gicu, care, de vreo oră asculta simfonia cacofonică a stomacului său, trezit din amorțeală de mirosul de mititei, cârnăciori picanți și hamsii arși de vii.- Mie întotdeauna mi-a plăcut să bag în mine halaimos ca la mama acasă, iote că azi mă dreg în stilul în care răposata mea mamă m-a educat! 

După jumate de oră, ospătarul termină de scobit în dinți, își șterse lăbuțele de vesta subțire, pe care se citeau meniurile din ultimele 4 zile și se prezentă la masa nehaliților, care, între timp, începuseră să sugă șervețelele și să roadă scobitorile. Le aruncă, provocator, o listă-meniu, soră cu Ramses I, scrisă în ruso-româno-zambuineză, cel puțin așa arăta de prea multă folosință, și având termenul de garanție depășit. După care dispăru precum duhurile rele din Harry Potter!

-Vezi, Mițo, deja mă simt ca acasă! Tot așa ne lăsa și mama, să ni se lungească urechile de foame, până ne dădea supa de găluște - adică zeama, separat, găluștele le înghițeam după! De foame, ni se făcea sete, așa că ne săturam numai mirosind și bând apă, până făceam broaște-n burtă. Mă simt iarăși copil, aici, la restaurantul ăsta, mai rămâne să mă urecheze cineva, și devin, din nou, mic și bleg!

Optară și nouară pentru o cină frugală, cum văzuseră în ultimul serial cu pinguini, adică vită scobe, în sos beauchamel, cu garnitură de mărar stufos, înregistrată la Registrul Invențiilor Și Sinuciderilor, drept “damblarone pizzicatto”!

Două ore mai târziu, un alt ospătar, cel cu meniul de a doua zi, pe el, le aduse câte un platou pe care puteau patina două lebede și pe care se afla o bucățică microscopică de carne, de culoare nedefinită, pe un pat de asparagus încă verde! Zeama albiciosă sugera laptele unei vaci suferind de gută, dar lor li se părură că văd icoana Sfântului Pantelimon, atât le sticleau, de tare, ochii și dinții!

- Gicule! E ca mama acasă - noi nu știam niciodată ce gătește mama, toate felurile ei aveau aceeași culoare, formă și gust! Duminica, surpriză – ostropelul ei avea chiar și culoarea vânătă, exact cum arată carnea asta. Și erau tot la fel de reci, precum “pișicato”ăsta!

Mâncară încet, să nu li se aplece, așa că terminară în 16 secunde! Gicu vru să-și aprindă o țigară - la el, la vaci, interdicția de a se fuma, încă nu ajunsese. Se trezi plesnit c-un plici de muște, peste lăbonțul său, care putea face, dintrun pumn, să avorteze o cămilă și să-și piardă cocoașele! Mânuitorul de plici, dovedit a fi ospătarul din primă tranșă, ăla cu fostele meniuri, ițit de la baie, de unde ieșise cu mâinile curate și uscate, ca-n filmul lui Nicolaescu, îi arătă, pe lângă incisivi, și afișul, unde o coadă de mătură stilizată, botezată în pripă,” țigară”, era tăiată cu un marker roșu!

Pe lângă lacrimi, pe Gicu îl podidi nostalgia - câtă cafteală mâncase de la maică-sa, pentru că smântânea ulcicile cu lapte!  Și că fuma în șură, de era să-i dea foc! Și tot ca la mama acasă, scaunul cedă sub el, dându-și ultima suflare! Scaunul!

Mița se trezi cu ochii lui Gicu strecurați printre picioarele ei crăcănate, dădu din umeri și comentă:

-Ca la mama acasă, Gicule, ca la mama! N-am! Că noi eram copii săraci, nici haine nu aveam, le purtam de la unii, la alții, până ajungeau coade, pentru țolice! Ce te holbezi așa? Păi, dacă aveam, mai mâncam acum vită nobilă?

Gicu se recuperă dintre sfărâmâturile scaunului, mai probă trei, până nimeri unul solid, apoi comandă o cafea!

-La ora asta? se miră ospătarul, în tandem cu Mița, sătulă să adoarmă în acordurile și dezacoardele sforăiturilor lui Husband Gicu! - Mama nu-i acasă azi, e dusă la un priveghi, așa că nu avem cafea!

Gicu oftă, aducându-și aminte că și maică-sa nu-l lăsa să bea caféa seara, deși lui lichidul îi făcea și mai somn! Ceru, resemnat, nota de plată, în timp ce lucra la extracția muștii aduse în paharul lui de coniac, moartă de beată! Zburătoarea îi amintea de suratele ei, care, de obicei, întregeau porția de mâncare de acasă, pe post de suplimente calorice. Iată că nici restaurantul nu-și dezmințea faima, totul era ca la mumă-sa, acasă!

Până și nota de plată stârnea amintiri - plină de ștersături și corecturi, semăna cu vestitul său carnet de note, după ce modifica notele mici, de se vedeau corecturile de pe lună, mai bine decât Marele Zid Chinezesc, înconjurând piramidele!

Numai că aici se opriră asemănările cu amintirile de acasă - nota de plată dovedea că mâncaseră un mamut, cu tot cu colți, iar scaunul rupt era trecut la garnitură! Mărimea ei îi sugeră Miței că vor avea de spălat vase cam 37 de zile, dacă vadul comercial era unul mediu!

-Gicule! Nu era mai bine, să stăm acasă? Ne simțeam, și noi, bine, și mai făceam și economii! Ca să nu mai vorbim că aveam bani și de-o lumânare aprinsă pentru ai noștri! Nu se spune - că nicăieri nu-i ca acasă? Noi ce căutăm aici?