FARSA! (URMARE)

     Prietenul nostru, Emanoil Frântu, eroul din FARSA(I), la două luni de la nenorocirea aia, din munți, când, în loc s-o ia, el, în freză, a întors-o împotriva farsorilor, simți că ceva nu e în regulă! De atunci, nimeni nu mai glumea pe seama lui, nu-l mai invita, ostentativ, la bere, nu mai întreba de sănătate! Toți munceau pe tăcute, iar, când el se apropia, se opreau din vorbă, așteptând să treacă! Ce mai, aerul era încărcat cu mici particule de răutate prost mascată, mai ales  că nici ceilalți nu se mai adunau la bârfe! Se spărsese gașca, ceea ce însemna că clocesc o răzbunare, cum să uiți așa afront?

       De aceea, atunci când plecase, din nou, în concediu, păstrase numai pentru el locația - o peșteră mică, unde se spunea că fusese sihăstria a doi călugări, pe la finele secolului XVII.

           Drumul până în aproprierea locului îl făcu  cu o dubă rablagită, făcută, mai mult, să sperie urșii și veverițele, decât să circule pe drumul forestier, singurul, de altfel! Dricul pe roți îl lăsase la vreo 6 kilometri de sus - numita peșteră, dar la 67 km, de cea mai apropiată așezare, zisă umană!

            Până aici, nu observase nimic suspect- fețe cunoscute, fețe necunoscute și curioase, teniși cu ciucurei și alte dobitoace! Poate nu s-au luat după el, se va putea bucura de singurătate, de solitudine, de aia lăsase și telefonul acasă!

         Decepția fu cât Mont Blanc, pe timp de iarnă - găsi intrarea în peșteră, dar era blocată de un grilaj din fier, cu două lacăte, ce cântăreau, amândouă, o tonă! S-ar fi întors, dacă ar fi avut cu ce, convenise cu drujbarul, care  conducea duba, să se întâlnească abia peste trei zile.

            Norocul, însă, nu-l părăsi - descoperi, la vreo sută de metri, o căbănuță, atât de mică, încât prima oară nici n-o zărise! Înăuntru descoperi că fusese  un adăpost creat pentru vânători, dar îți închipui că pentru liliputani, nu încăpeau mai mult de doi oameni, și ăia se băteau fund în fund! Pentru el, însă, era ideală, mai ales că fusese construită din trunchiuri de copac, dar era tencuită, pe interior, te simțeai ca la bloc, numai apa curentă lipsea! Și curentul apos!

            Mâncă două sendvișuri cu șuncă, se dezbrăcă până la brâu și se spăla bine, răcorindu-se, după care se așeză pe patul din stejar, peste care aruncase un braț serios de fân și frunze moi.

        Îl trezi un trosnet, de creangă uscată, dar nu văzu pe nimeni, când ieși! Beculețul roșu se aprinsese - dacă nici aici nu scapă de turma răzbunătoare, de la serviciu? Nu se lasă ei, așa, păcăliți, și cu oftica-n glandă, précis au pus ceva la cale! Ia mai dăi naibii, au început să-l obsedeze!

         Zări o potecă, ce urca muntele, și se hotărî să facă puțină mișcare și să urce mai sus. Nu urcă foarte mult și ajunse unde poteca se ramifica în două! Se hotărâ s-o ia în dreapta, lăsând șarpele, care urca înaintea lui, s-o ia în stânga! Calcă întro balegă, fără să recunoască cui aparține, de fapt, nici nu era prea curios, oricum, era un animal mare! Ajunse sub un copac gigantic, a cărui coroană putea adăposti câteva mașini, să nu le bată soarele-n cap! O pauză era binevenită, așa că se trânti lângă rădăcinile acestuia, rezemându-se de trunchi. Adormi!

            Îl trezi o altă trosnitură, mult mai puternică, și îl apucă un tremurici mic și scump - se lăsase întunericul, luna vălurită nu permitea nici să-ți bagi degetele-n ochi, nici în altă parte! Să se întoarcă la cabană, nu știa cam prin ce direcție s-o ia! Răcoarea muntelui împădurit nu era nici ea, de invidiat, așa că se hotărâ să se miște, în direcția în care bănuia că ar fi primitoarea lui locuință temporară. Nu merse mult, timp în care blestemă decizia de a se refugia acolo, de unul singur , mai - mai că ar fi dorit să muște din miștocăreala celorlalți, decât să fie singur printre copaci! Simți că-i fuge terenul de sub picioare și alunecă prin groapa de sub el,până își pierdu cunoștința.

          Se trezi întrun întuneric, mai ceva decît ăla dinainte, semn că niciodată să nu crezi că nu poate fi mai rău. Dădu să se ridice-n picioare,dar se izbi, cu capul, de peretele de deasupra, și iar plecă în lumea viselor!

        Îl trezi focul ce ardea la vreo 2 metri de el, lângă care stătea un personaj îmbrăcat în alb, semănând frustant de mult, cu zombie-ul din călătoria anterioră! Na! că iar i-au făcut-o! Încălzit și vesel, că iar o să se distreze pe seama fraierilor, prietenul nostru Manu se prefăcu îngrozit, lucru, de altfel, nu prea departe de adevăr! Dar acum, după celalaltă experiență, schimbă tactica și se puse pe tremurat:

-         -Un strigoi! Uff! Ce frică mi-e! Domnule strigoi, nu-i așa că n-o să-mi faceți prea mult rău?

Arătarea nu-i răspunse, ci doar înteți focul, fără să-l privească! Părea total absent, amintindu-i lui Manu de un fost coleg de grupă, la examene, când acesta tăcea ca mortu-n păpușoi, fără să scoată un cuvânt! Și, în timp ce ei învățau ca dobitocii, ăla era trecut de toată lumea, cu cinci, credeau că-i sărit! Abia după licență, când s-au îmbătat ca porcii, s-au lămurit - tipul era guraliv și de gașcă, numai că îi suflase cineva pontul că, dacă tace, rupe sufletul! Și tipele mureau după tăcerea lui, părea așa romantic și prostuț!

-Nu cumva ai ceva de mâncare, că mi s-a făcut o foame de T-Rex? încercă Manu să lege o conversație cu Albișor, care reuși să facă progrese și să se uite la el! Numai că, în întunericul unde stătea, ochii păreau două găuri negre! Lui Manu îi trecu un fior prin rinichi, dar își spuse că farsa era, de data asta, bine gândită! Când or fi pus-o la cale, că, până ieri, el nici nu știa unde trebuie să ajungă?

-Mie îmi place șunca afumată, făcută ca la țară! se trezi Manu că se apucă de spus inepții, hotărât să-și chinuie adversarul, lovindu-l, strategic, în mațe! Se apucă să înșire toate bucatele pe care le știa, și știa destule, fiind un gourmand renumit! Cu amănunte, descriere și plescăituri din limbă, râzând, în eu-l său ascuns, cine rezista la avalanșa de denumiri pompoase, fără să-i fie foame? Las’ să se chinuie, nemernicii ăia, că nu-l lasă în pace! Să le ajungă balele pe genunchi și să-l implore să se oprească!

În felul ăsta, timpul se scurse pe nesimțite, până când o luminița slabă se zări deasupra lor, semn că dimineața e pe vine!

Arătarea alba stinse focul, aruncând pământ pe el, după care îi făcu semn să-l urmeze. Se strecurară printrun canal, care, când se lărgea, când se strâmta, până ce se văzu, la câțiva metri, locul pe unde căzuse Manu. Abia atunci se auzi vocea înfundată, venită de undeva, de departe, a  fantomei sau ce-o fi vrut să fie:

-Te las aici, mă întorc la tovarășul meu, cred că mă așteaptă!

Manu se uită în jur, așteptând să sară nemernicii săi colegi, veseli că le reușiseră farsa!

Nu ieși nimeni, în timp ca Albuleț se îndepărta, spre locul de unde veniseră.

-Hei! Unde sunt ceilalți? strigă Emanoil, la arătare.

Acesta de întoarse și dădu din umeri:

-Nu știu ce vrei să spui!

Manu se enervă și se puse pe urlat, că gata! s-a terminat! Nu mai e amuzant!

-Nu cumva ți-e teamă să rămâi singur? se miră ciudățenia. Apoi se întoarse, să-și continue drumul, mormâind, dar destul de tare să-l audă și Manu:

- Ehei! Și mie îmi era frică, CÂND ERAM VIU!