PENTRU TOATĂ VIAȚA!

       L-am cunoscut pe domnul T., prin natura serviciului! Când l-am întâlnit prima oară, era destul de în vârstă, peste 70 de ani, dar încă foarte vioi! Fără pic de grăsime pe trupul înalt, se mișca cu ușurința unuia de 40, cu un chip senin, părând că dădea să zâmbească! Dar n-o făcea, decât foarte rar! Circulau o mulțime de povești pe seama lui, și m-am mirat să cunosc un om, care nu semăna deloc cu legendele ce-l vizau! Poate, la viața lui, o fi fost, ce-o fi fost, dar acum nu părea un zmeu, ci un om obișnuit și chiar singuratic!

            Când a auzit că-mi place să pescuiesc, nu m-a lăsat, s-a ținut scai de mine:

      -Te duc, eu, la pescuit! Mă cunosc paznicii de la crescătorie, mergi cu mine!

    Uitasem de  vorba nostră, după câteva săptămâni, să mergem împreună, la pescuit, când mă întâlnesc, din nou, cu el:

-Mergem sămbătă? Nu-ți trebuie decât momeală, de rest, mă ocup eu!

Sincer, pe mine invitațiile astea nu prea mă pasionează, atât timp cât nu cunosc locul, iar viața mi-a rezervat multe surprize neplăcute, mai ales atunci când cineva m-a asigurat că totul e în ordine! Și n-a fost! Și mai era și faptul că tovarășul meu de pescuit, fiică-mea, nu era în localitate! Nu știam  dacă nu vom fi prea mulți, asta însemnând probleme! Mă duc la pescuit, să mă relaxez, nu să fiu fugărit cu câinii, sau să mă întorc cu coada-ntre picioare!

Am acceptat, până la urmă, impresionat de insistența lui, se vedea - chiar vroia să mergem, nu era doar o simplă obligație, cum aș fi fost tentat să cred! Spre marea mea bucurie, mi-a revenit și tovarășul de pescuit, fiică-mea!

Am ajuns dimineața, devreme, când se lumina, și paznicii l-au salutat familiar. Noi, eu și fiică-mea, ne-am și apucat să montăm sculele și să ne punem pe treabă! A fost ziua carasului, veneau, de nu se mai opreau, era minunat! Chiar dacă se convenise ca tot crapul, puiet fiind, să-l aruncăm înapoi!

Nea T. nu a stat cu noi - și-a luat sticla cu țuiculiță și s-a dus să stea cu paznicii! A revenit spre prânz, când soarele ne rupea capetele, și s-a așezat să pescuiască. Nu părea, deloc, entuziasmat, prindea pește, că și cum ar fi mestecat alune! Și le-avea cu pescuitul, trebuie să recunosc!

Mi-am adus aminte de el, zilele trecute! Au trecut, deja, vreo trei ani, de când e mort! Nici n-am știut că s-a dus, am aflat după câteva luni! Și l-am uitat, până acum două zile, când m-am întâlnit cu cineva, care îl cunoștea foarte bine! Și care mi-a întregit imaginea despre el:

-Pe vremea lui Ceaușescu, era mare sculă, pe la CAP! Nu erau multe, despre care să nu știe că se întâmplă! La el venea mai-marii, când le era dor de-o țuică și-un vin bun, de - o pastramă sau vânat, că era și vânător! De aici i s-a tras necazul cel mare!

Am ciulit urechile, nu știam la ce se referă interlocutorul meu!

-Se pare că nu știi! a continuat acesta, privindu-mă cu coada ochiului. - Păi! Venea, odată, acasă, după un chef de pomină, dar era încă treaz. Și cum conducea, sus, pe zare, îi iese în cale o vulpe! Nu se despărțea niciodată de pușcă, așa că a oprit, a armat-o și a dat să tragă, numai că nu mai avea în ce, cum era amețit, s-a mișcat cu încetinitorul, așa că vulpea a șters-o! De văzut, parcă se mai zărea, dar nu era chip s-o nimerească, a pus arma în dreapta și i-a dat bătăi, către casă!

Când ajuns acasă, îl așteptau cu masa! A aruncat pușca pe pat, în loc s-o pună la locul ei, în cutie, și s-a așezat la masă, deși nu prea avea chef, mâncase mai devreme! Și-a adus aminte de pușcă și i-a spus lui fecioru-său, s-o ducă unde trebuie, uitând că e încărcată!

Acesta, neștiind că tatăl său încălcase regulile, a luat arma și, cum soră-sa râdea de el, spunându-i că-i tălâmb, s-a făcut c-o sperie, a îndreptat arma spre ea și-a tras de trăgaci!

Moartea fetei nu a avut urmări, nimeni nu a fost închis, anchetat!

A rămas, pentru toată viața următoare, să-și poarte, fiecare, greșelile! Și ce poate fi mai cumplit, decât să te învinovățești mereu, că ți-ai omorât propriul copil? Plus că fiul tău va purta, pe umeri, vina, care nu-i aparține, că și-a ucis sora! Urâte socoteli!

Nu știu dacă bătrânul usca clondirul de asta, sau din cauză că ăsta era doar obiceiul lui, dintotdeauna, dar acum înțeleg de unde venea tristețea aia, prost mascată! Nu sunt sigur că cele de mai sus sunt chiar exacte, nimic nu e sigur pe lumea asta, dar întâmplarea, în sine, lasă de gândit! Că fiecare dintre noi are un drum al lui, pe care, fiecare greșeală, este plătită pe măsura ei!