Astăzi
voi face ceea ce trebuia să fac de mult -
să mulțumesc celui datorită căruia mai sunt în viață! Vreau, de multă, vreme s-o
fac, dar, de fiecare dată, am amânat! Cum ar fi fost, să fi procedat și el, la
fel, să fi amânat?
Povestea
începe ca în orice final cu zăpăciți- când mă împăcasem cu gândul morții,
viața mi-a dat o lecție! În ultimii ani,
înainte de meciul de care amintesc, nu mai țineam cont de mine, programul de
autodistrugere se activase! Așa mă convinsese un amic, practicant Yoga, suntem
ca niște computere, programate să trăim după o schemă prestabilită! Schemă, pe
care alții ar numi-o destin! Și mai vin și virușii!
Nu
credeam că voi deveni fan al teoriei fatalității, greu am acceptat că fiecare
dintre noi are drumul lui, se naște cu destinul său, ceva, cam în genul Dumnezeu are un plan cu fiecare! Nu știu
care e planul Lui, cu mine, dar mai știu că întortocheata cale a vieții se
poate schimba, depinde de ceea ce faci, de ceea ce alegi!
Fac o
paranteză și iau cazul fumatului - ani în șir am vrut să mă las de fumat, toți
prietenii mei, au făcut-o, eu mă lăsam luni dimineață, și, la prânz, mă apucam
din nou.
O să
râdeți, dar toate acestea au o legătură și-o să vedeți cum! Pentru că nu mai fumez!
Deci, în
seara aia, am băgat în mine două pachete de țigări! La un moment dat, aveam 6
țigări aprinse, 5 în diferite scrumiere sau farfurioare, tocmai o aprindeam pe
ultima! Simțeam că am nicotină și-n creier, dar nu era pentru prima oară, în
ultimele luni , fuseseră vreo 5 situații, în care mi s-a făcut rău, de la nervi + țigări! Pe la zece noaptea, am simțit că nu mai am aer, dar am zis că nu-i nimic, îmi trece!
Mi-a
trecut cu greu, am adormit, că să mă trezesc pe la 06.30. Mă durea în piept,
cumplit de tare, și nu aveam aer deloc, mă sufocam, ca un pește pe uscat! M-am
chinuit să ies afară din casă, dar, tot aerul rece, de-afară, nu-l simțeam în
plămâni. Am reușit să ajung în casă, panicat că mor fără lumânare, și l-am
sunat pe fratele meu, căruia nu i-am spus decât – MOR! Durerea era așa de
urâtă, că nu mi-a trecut prin minte să sun la Salvare și nici în altă parte!
A ajuns
repede, timp în care nu mi-am găsit locul, nu puteam sta nici în picioare, nici
culcat!
-Sun
la Salvare! mi-a spus și asta a și făcut!
La un moment dat, m-a lăsat singur, nici nu avea ce să-mi
facă, de fapt! a trebuit să iasă în stradă, să ghideze ambulanța, se rătăcise
prin cartier!
Ambulanțierii (să nu mă întrebați cum arătau, n-am nici
cea mai vagă idee!) au intrat în cameră și-mi amintesc, vag, de cel căruia îi
mulțumesc, pe lângă aș putea, azi, să trec, fără să-l recunosc! M-a privit și
m-a intrebat dacă mă doare în piept! La răspunsul meu afirmativ, mi-a dat
nitroglicerină, și au mai trecut câteva clipe, care mi s-au părut lungi, cât toate zilele de post!
-Haideți, să-l ducem la spital! a hotărât el, numai că nu
era așa simplu, nu încăpea targa pe alee! M-au așezat pe un scaun și m-au scos
în curte, eu nu puteam să țin capul drept, semănam cu un sac de cartofi, cu
plumb în el! Împreună cu fratele, s-au chinuit să mă ducă până unde a intrat targa,
am ajuns și-n Salvare!
La spital, m-au dus, cu tot cu targă, în camera din
spate, de la Urgențe, unde am vomitat tot timpul. N-a venit nici un medic, asta
l-a enervat pe paramedic! Eu nu mai știu partea
asta, mi-a povestit frate-meu cum medicul s-a jurat că mă trimite la
Iași, de știe bine c-o pățește! A chemat elicopterul și m-a dus la locul unde
aterizase aparatul de zbor!
Acolo, altă tărășenie - se certau asistentele de la
Salvare, cu cele, de la elicopter, care trebuie să mă urce în măgăoaie!
Ca să le împac, tot erau cu spatele la mine, m-am dat jos
de pe targă și m-am băgat, la locul meu, în elicopter! Doamne, ce rău îmi era,
mi-e și-acum, când îmi amintesc!
Când s-au potolit, au constatat că zăceam, nu! nu bine,
merci!, pregătit de zbor! dar nu de ăla cu elicopterul!
-Ce faci, dom’le? Știi că n-ai voie
să miști nici o mână, dar să te mai și foiești?
Nu,
nu știam! Mi se părea o joacă, numai că muream, puțin, câte puțin! Barem dacă
n-ar fi durut atât de tare!
Am
simțit doar când a decolat aparatul, m-am trezit când m-au dat jos, la Iași!
Acolo
mă aștepta fiul meu, anunțat de frățâne-meu, care mi-a zâmbit încurajator, deși
eram moale ca o cârpă stoarsă, dar nu prea bine!
Medicul ,care m-a consultat, mi-a spus, când mi-am venit în fire, peste câteva zile:
-Să-i mulțumești medicului, care te-a trimis, urgent,
aici! Dacă mai întârziai jumătate de oră, dus erai!
Asta vreau să fac acum, să mulțumesc acelui necunoscut,
care mi-a salvat viața!
Doctore Ungureanu, așa mi-a spus fratele, că te numești, închin
un pahar cu vin, în cinstea dumitale! Nu m-ai cunoscut, nu te cunosc, dar știu
că mai trăiesc, pentru că ți-a păsat! Norocul meu! Dacă era altcineva, care
nu-i păsa, își făcea doar treaba?
Nu pot să-ți mulțumesc decât așa, îți mulțumesc pentru profesionalism!
Și pentru faptul că oameni ca dumneata fac onoare meseriei!,
Dragii mei! am să vă rog să vă gândiți de mai multe ori,
când vorbiți despre sănătate, în general! Eu am o părere nefericită, despre
unele lucruri din sistemul ăsta, dar nu vreau să cad în cursa de a judeca, de-a
valma, pe toată lumea! Gândiți-vă - oameni, ca doctorul Ungureanu, sunt mii!
Din păcate, necunoscuți, cum mi s-a întâmplat și mie, să nu știu cum
arată salvatorii mei!
Am stat de vorbă cu un alt paramedic - suferea de nervi,
nu e nici o plăcere să vezi, tot timpul, oameni suferinzi, să nu știi dacă vor
trăi sau nu! Nu suntem rudele lor, dar fiecare moarte ne atacă sufletul, așa
cum fiecare naștere, ne umple de bucurie! Iar oamenii aceștia participă, în
fiecare zi, la bucurii sau la întristări! Să nu spuneți că sunt bine plătiți și asta
spune tot! Nu cred că o faptă bună, este, vreodată, plătită pe măsură!
MULȚUMESC!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu