Măi! mincinosule! De unde ai aripi,
Să te avânți pe cerul mamei mele?
N-ai reușit, o viață , să-nfiripi
Decăt mocirlă, oale și ulcele!
Măi, mocofane! Unde-ai stat pitit,
Când treieram neghină, pe câmpie?
Pe seară, din ce tufă, te-ai ivit
Să-ți facem parte? Și să-ți dăm și ție?
Când transpiram, de soare și urgie,
Unde erai, să ne cinstești aleanul?
Stăteai la umbră! Așteptai să-ți fie
Somnul mai dulce, mai tare ca bușteanul!
Măi, iubitorule de slavă și lingoare!
Te-ai apucat să faci, din turmă, lan?
De ce te tot ascunzi, când simți duhoare,
Sau e doar vraja îndrăgitului ciolan?
Nu te uita la mine! Același, am rămas!
Tu, te-ai suit, pe scări alunecoase!
Nu sunt ca tine! Și, în ultimul meu ceas,
Mă bucur, să mai văd cum serile-s frumoase!
În curtea sărăciei mele, unde-s om,
Nu ai ce căuta, cu sapa minții tale!
Te-am suportat și beat! Am fost un domn!
Dar îți ajunge, mereu ți-a fost prea moale!
De ce să vin, cu tine? E bine-n cușca mea!
Aștept să treacă timpul! Să văd, ca în final,
Că tot ce-ai pus pe frunte, în inimă-o să stea,
Și-o să te-ascunzi în umbră, în marșul triumfal!
O rugăciune-aș spune! Dar nu e pentru tine!
Tu ți-ai mâncat comândul! Și laptele l-ai supt!
Aștept ca, din povara veacului ce vine,
Să văd, de lăcomie, cum gâtul ți l-ai rupt!
Urmașii mei, cei scuturați de geruri,
Istoriei, te-or da, ca pe-un păcat!
Nu meriți să te urci mai sus, în ceruri,
Unde-s strămoșii, pe care i-ai uitat!
Din racla mea, am să-ți privesc căderea!
Și-o să mă rog, ca să te potolești!
Și, de mai vrei să știi care-i durerea-
Un neam întreg așteaptă, să sfârșești!
Nu o să ai, așa cum crezi, statuie!
N-o să te bucuri de averi neterminate!
O să fii mic! Și nu-ți aprind tâmăie,
Ca să te ierte Domnul, de păcate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu