CINE ȘTIE? POATE DA, POATE NU!

Se spune că, atunci când simți că ai îmbătrânit, apar amintirile! Și te obișnuiești, să trăiești cu ele! Și prin ele! Apoi vorbești mult, dai sfaturi, pe care nu le vrea nimeni! Nici tu nu le vrei, cum n-ai vrut să le primești și când erai tânăr! Nu te înțelege nimeni, pentru că vorbești, mai mult, pentru tine, iar sfătoșenia ta apare ca o contrapondere, la sentimentul de inutilitate! Încerci să păstrezi echilibrul, zicându-ți că mai ești, încă, bun la ceva!

Cele de mai sus, n-au nimic cu bătrânețea! Omul, de când se naște și până predă echipamentul, vrea să se simtă cineva, să se simtă util și important! Să fiu sănătos, câți tineri am auzit vorbind singuri, nu numai bătrâni! Însă cele mai multe vorbe se consumă, vorbind cu sine, chiar dacă există auditoriu! Este formula cea mai folosită pentru limpezirea gîndurilor, pentru analiza propriilor trăiri și sentimente! Sau este doar o defulare, un mod de a ieși dintro stare nenorocită, când adrenalina dă pe-afară! Sau poate fi doar manifestarea prostiei, să vorbești, că să te afli-n treabă!

Zilele trecute, nu știu cărei variante de mai sus pot să mă afiliez, mi-am adus aminte de prima mare iubire! Pe alea mici, le-am tocat și le-am dat la sobă, mai mult încurcau! Și atunci, m-am întrebat, cu mintea mea de-acum, dacă, în situația de azi, aș fi mers până la capăt!

Eram în facultate și am cunoscut-o întâmplător, un bun prieten și coleg de liceu era cuplat cu soră-sa! Ulterior, s-au căsătorit! Atunci, doar flirtau, nu era mare lucru serios, între ei. Ne-am întâlnit pe stradă cu două tipe, dintre care una era Ea, dar eu nu știam, atunci, cât va reprezenta, pentru mine!

Deși aparent zăpăcită, era toată numai căldură și exuberanță, te lua de braț, de parcă te cunoștea de o mie de ani,  dar nu permitea chiar orice, trebuia să știi când să te oprești, altfel riscai să stârnești un vulcan.

Nu mai țin minte cum am ajuns să ne plimbăm împreună, parcă dintrodată ne cunoșteam de-o veșnicie! Și asta după ce am fost la întâlnirile găștii noastre, fără să ne băgăm în seamă, de mai multe ori.

Două Balanțe tăioase, două săbii în aceeași teacă, gata de luptă și hotărâte să lupte, până la capăt, ăștia eram, noi, doi! Cu toate acestea, ne înțelegeam perfect, eram, mereu, pe aceeași lungime de undă, ne unea aceeași sensibilitate, care ne permitea să înțelegem pe cei din jurul nostru, chiar dacă nu eram de acord, cu aceștia! Ne plăcea să stăm, unul, în brațele celuilalt, uneori, fără cuvinte, nu prea erau multe de spus! Sau, dimpotrivă, puteam vorbi despre orice, nu exista nimic care să nu poată fi cernut și ambalat, căpătând altă formă!

Din start, am plecat cu un handicap - eu eram un fiu de muncitor, ea, se trăgea dintro familie de oameni muncitori, aveau, însă,  mai multe case, terenuri, altă stare! Părinții ei, mai ales mama ei, nu prea m-a plăcut, mă simțeam ca un  gândac, când se uita la  mine! Degeaba eram student, tot un pârlit eram!

Odată, EA a venit plânsă și, cu greu, mi-a spus că nu vor s-o lase să mai vorbească cu mine! Îmi aduc aminte că, ajunși la ei, la poartă, unde urma să ne despărțim definitiv, o revoltă din interiorul meu a bufnit și, atunci, am întrebat-o dacă EA DOREȘTE SĂ NU NE MAI VEDEM? S-a uitat în ochii mei și a zis NU! răspicat și fără întoarcere! Am cuprins-o în brațe, hotărât să nu-i mai dau drumul niciodată! Atunci s-a deschis ușa și au ieșit ai ei, o așteptau să se întoarcă, și să spună, că s-a terminat! N-am să uit fețele lor, mohorâte și întunecate, în timp ce eu o strângeam în brațe, iar ea nu vroia să se mai dezlipească de trupul meu!

Au trebuit să accepte că nu-i după dorința lor! Dar eu trebui să plec din nou, la școală, veneam la câteva luni acasă și stăteam relativ puțin!

 Când m-am întors, data următoare, abia așteptam s-o văd! Comunicam prin scrisori, dar ale ei ajungeau desfăcute, am renunțat să mai ne scriem mai multe! Când am ajuns la ai ei, nu era acasă! Îmi scrisese că se angajează, nu mi-a spus unde, dar n-avea nicio importanță!

Maică-sa mi-a spus că nu-i la serviciu, era la biserică! Trecuse la o sectă și nu mai lucra vinerea! De fapt, cu greu, a recunoscut că nu se mai ducea la muncă, de când cu secta!

Mi-am ieșit din țâțâni, nu suportam bigotismul, iar ce aflam, mi  se părea o tâmpenie! Și cum biserica aia nu era departe, nu mi-a trebuit mult să ajung acolo, să intru, ca un nebun, înăuntru, s-o înșfac de-o mână și s-o scot afară! Acum îmi vine să râd, era iarnă, și, cum, lângă ușă, era un târn, pentru zăpadă, am pus mâna pe el, să dau în ăia, care, curioși, ieșiseră după noi! De supărat ce eram, nu mi-am dat seama că erau mai mult speriați, decât agresivi, dar eu eram ăla, agresivul cu măturoiul!

Pe drumul spre casa ei, am întrebat-o, ce-a pățit așa, deodată! Mi-a spus că s-a săturat, munca n-o mulțumea, o făcea în silă, nu-i plăcea, iar ai ei o pisau, să se mărite, dar nu cu mine! Când am ajuns la poartă, deja îmi jurase că nu se va mai duce, la biserica aia, iar la muncă, se va duce, pînă când n-o să mai vrea ea! Și iar a căzut cerul, pe ai ei, când ne-au văzut liniștiți!

Până la urmă, peste câteva luni, era vară, ne-am certat urât și ne-am despărțit! Ea ieșea cu un alt amic, din grup, eu, necăjit de situație, m-am apucat să mă destăinui unei tipe, tot din grup, care tocmai se despărțise de iubitul ei! Și, din destăinuire, în destăinuire, ne-am trezit consolându-ne unul pe celălalt! Am început să ieșim împreună și așa ne-am întâlnit, întro zi, cu Ea și noul ei prieten, cu care nu aveam nimic de împărțit , ba dimpotrivă, știam ce om de caracter este! Perechile noastre, plus alți din grup, ne-am trezit în grădina publică! Fiecare, pe o altă bancă! Ea, sprijinită de umărul lui! Eu, cu capul în poala celeilalte!  Amîndoi conversând cu jumătatea noastră, dar holbându-ne, unul, la celălalt! Nu știu cum s-au inversat rolurile, dar drumul de întoarcere l-am făcut împreună, EU, cu EA! În spatele nostru, ceilalți doi, precum doi căței jigniți, uitându-se la noi!

Dar nici atunci nu ne-am împăcat!

La nunta surorii ei, cu cel care - mi era, la data aia, cel mai bun prieten, fiecare dintre noi, doi, a venit cu altcineva - ea, cu tipul de mai sus, eu - cu mine! Între timp, mai avusesem niște meciuri, tot nu lăsam garda, jos! Nici nu am vorbit, la nunta aia! Am o singură fotografie, de-atunci, amândoi mișunând printre nuntași, doar ochii sunt dați peste cap, căutându-ne din priviri! Eu doar pentru ea m-am dus la nuntă, nu aveam chef de țopăială!

Cinci ani s-au dus ca vântul! În ăștia cinci, ne-am certat, ne-am împăcat, iar ne-am certat! Iar ne-am împăcat! Știu un singur lucru - eu, unul, o iubeam, nu puteam trăi fără ea!

Ca un făcut, altă belea - o rudă, de-a ei, a fugit peste graniță! Eu nu aveam voie, datorită meseriei, să am rude din astea! Riscam să zac la umbră, pentru fuga altora! Ea m-a întrebat dacă nu e mai bine să rupem relația, dacă mă afecta! Eu, mai bine renunțam la meserie, decât la ea! I-am spus asta și am hotărât să ne căsătorim! Alte figuri, la ai ei, le stăteam în gât, norocul meu - ea era lângă mine!

Am cerut-o de nevastă și mai rămânea să se întâlnescă, ai ei, cu ai mei, să pună la cale nunta! S-au întâlnit, iar noi doi, am șters-o, să ne plimbăm, nu aveam nici un chef să asistăm la discuții aiurea, ne aveam pe noi, și gata! Când ne-am întors, se stabilise tot ce era de stabilit! La un moment dat, am ieșit după tata! Să-i spun ceva!

A doua zi, când m-am întâlnit cu ea, era neagră de supărare! Numai în cap, n-am stat, să aflu ce-a necăjit-o! Când a descleștat dinții, mi-a spus că s-a terminat, s-a săturat de toate, nu mai vrea să fim împreună! Să înnebunesc, nu alta! După atâtea situații tâmpite, iată finalul! N-am crezut că vorbește serios, dar nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine! S-a ținut, totuși, de cuvânt!

 Totul se terminase, exact atunci când trebuia să înceapă! Astăzi, mă întreb, dacă nu așa a fost să fie, să nu fim împreună!

Deși am căutat-o, ieșea mereu, unul dintre părinții ei, și-mi spunea că nu e acasă!  Eu știam că era, dar nu vroia să ne vedem! Degeaba însistam, degeaba pândeam, n-am reușit s-o mai văd, o vreme!   Stăteam, ca un dobitoc, seara, ascuns în gardul viu, din fața casei sale,  s-o văd! Și mi-era cumplit de dor, de ea!

Abia peste multe zile, norocul (dacă ăla era noroc!), mi-a surâs  - ea mi-a răsărit în cale, când mă așteptam prea puțin! Tot cu hotărârea nestrămutată, de a nu mai avea de-aface, cu mine!

 Așa a murit totul! Inclusiv eu!Am zăcut, ca un bolnav, săptămâni în șir, nu puteam mânca și abia mă dădeam, jos, din pat! Părinții mei mă trăgeau jos, eu, urcam la loc! Ieșeam, noaptea, s-o caut, dar degeaba, n-am mai întâlnit-o! Am plecat la serviciu, la Constanța, și am revenit abia peste câteva luni! Ca să aflu că se măritase! Se dusese pentru întotdeuna! De la cumnată-său, am aflat că motivul despărțirii noastre nu fusese numai din cauza presiunilor alor ei, ci și din cauză că, atunci, când s-a discutat despre nuntă, mama mea s-a uitat  foarte urât, la ea, cât am ieșit, eu, afară! Nu știu dacă i-a mai spus și ceva neplăcut, cert este că ăsta nu mi s-a părut un motiv serios să arunci ani, la gunoi! Sufletul meu, însă, murise, eram mai gol decât un vas vidat!

Peste un an, mă căsătoream și eu! Cu același vid în suflet! Nu vroiam să mai știu de ea, dacă trădase cineva, mă trădase sufletul meu, care murise!

La nunta mea, a venit și prietenul meu, cumnatul ei. S-a amețit strașnic și, cum o luase pe ulei, pe la vreo 11.00, seara, m-a tras deoparte și m-a întrebat, dacă nu se duce s-o aducă și pe ea!  M-a uitat la el, crezând că, din cauza băuturii, s-a tâmpit! Dar nu era tâmpit, vorbea serios!

 -Bine, mă, zuzule! i-am zis - dar, dacă tu ai venit, fără nevastă-ta, te-am înțeles, erau motive să nu fie prezentă! Dar acum îmi spui că-mi aduci, la nunta mea, femeia care  m-a părăsit, mi-a sfărâmat viața și mai e și măritată? O lasă bărbată-său, să vină la nunta fostului iubit?

Atunci am aflat că divorțase de câteva luni! Abia atunci! Că era singură, relația n-a mers! Din păcate, prea târziu, pentru mine, aveam altă viață, din care ea, lipsea! Așa cum EA a vrut să fie!

Au trecut peste 25 de ani! Ani în care mi s-au născut copii, au trecut cutremure, peste viața mea, am divorțat și, de vreo câțiva ani, am rămas singur! S-au întâmplat atât de multe, nu mai vreau nici să-mi amintesc. Am uitat de ea, deși, în toți anii ăștia, tot mai întrebam, la început, pe cumnatul ei, ce mai face! Apoi, s-au rărit și întâlnirile cu acesta, nu l-am mai văzut de peste 20 de ani! Știam că EA  a plecat în State, s-a căsătorit acolo, tot cu un român, și că are copii!

Și, după 25 de ani, trecînd pe lângă casa ei, m-a lovit o curiozitate de nestăpînit - oare ce mai face? Mi-am luat inima-n dinți, nu mai eram puștiul  fără minte, să nu am curaj, să bat întro poartă! Am sunat la poarta ei, cu inima strânsă - amintiri dulci-amare m-au năpădit, credeam că am scăpat de ele! Acolo, sub vița-de-vie, ne-a sărutat prima oară! Apoi, de mii de ori! Și tot acolo, ne-am jurat, să nu ne despartă nimeni!

Un ochi de sticlă  îmi răsfrînge chipul - nu mai sunt tânărul, cu umeri largi și părul pieptănat întro parte! Am burtă și o chelie serioasă, un alt chip mă privește, acolo, unde, odată îmi plăcea să mă văd! M-am schimbat și, deși am mult mai multă minte, inima tremură, ca în urmă cu zeci de ani! Dar nu mă mai sperie mare lucru, anii m-au călit, ba, cred uneori, că așa ajungi să fii nesimțit - pierzând în viață!

Bătrâna care îmi deschide amintește de mama ei, numai că, și la ea, anii și-au pus amprenta - nu mă privește cu ciuda de odinioară, nu mai sunt, demult, un pericol! Sunt doar un străin, ce amintește de o persoană cunoscută demult. Nu! nu m-a uitat, știe cine sunt, doar că n-o mai interesez! Între timp, soțul ei, la vreo 70 de ani, a părăsit-o, pentru una cu 30 de ani, mai tânără! I-a lăsat casa, să poată trăi din chirie!

Stăm de vorbă, că doi vechi prieteni, numai că, amândoi, știm că nu e așa! Suntem politicoși, iar eu caut să plasez întrebarea, fără să sar în sus – EA, ce mai face?

Răspunsul vine că o avalanșă - este divorțată, de mai mulți ani, și toată viața ei, sunt copiii! Se ocupă de vânzări imobiliare, ceea ce, în SUA, îi asigură existența, deși, uneori, e periculos, sunt destui nebuni!

Șocul abia acum vine - a fost diagnosticată cu cancer și face tratament, de mai mulți ani!

Întrebările și răspunsurile fiind epuizate, simt că a venit momentul, să plec! Locul meu nu e aici! De fapt, nici acum nu mă simt dorit, prezența mea este inoportună și tardivă! Tot așa mă simt și eu, sperasem că am scăpat de complexul acestor amintiri nenorocite! Se pare că, undeva, întrun colț al inimii mele calpe, a mai rămas un fior, din tinerețe! M-am înșelat, când am crezut contrariul!

A mai rămas o întrebare nerostită, ivită dintrun egoism acumulat de-alungul anilor – cum m-aș fi comportat, dacă  eram, împreună cu ea, și azi, și știam că are să moară? Aș fi fugit, cât mai departe, să n-o văd suferind? Sau să nu mai sufăr, dintrun sentiment de autoprotecție?

N-am reușit să aflu, nici acum, cum ar fi stat lucrurile, în situația asta,  nouă!

Pe lângă mine trec, agale, doi bătrâni! Încerc să mă transpun în locul lui! Iar, în locul bătrânei, o pun pe EA! Și mă doare că nu știu dacă, noi doi, am fi ajuns până aici, la vârsta asta, împreună! Și dacă nu aș fi fost eu, cel cu cancer! Am mai fi fost împreună sau am fi dat bir, cu fugiții, să ne trăim viața? Departe de problemele, de complicațiile, care, oricum s-au ivit și ne-au despărțit?

Viață - viață, cusută cu ață! Care este, în final, adevărata ta, față?!?