GHINION!

Ce ghinion! ca întro țară, fără de pereche,

Să fie boși, cei doar întro ureche!

Și aia bleagă și cam nespălată!

Ar trebuie, mai des, zmucită și frecată!

Ce ghinion! ca pe-un meleag străvechi,

Să aibă surdul, o droaie de urechi!

Iar mutul, să declame, în dezmăț, minciuni!

La naiba cu prostia, oameni buni!

Tot ghinion - ne credem niște săraci reduși,

Care stau, smirnă! acolo unde-s puși!

Că trebuie, să stăm doar aplecați,

În fața, a tot soiul, de... -ngâmfați!

O fi cu ghinion, să fii Muntean?

Oltean sau Maramureșan?

Moldav? Sau un Maghiar născut?

Atunci, ce mama  naibii, ne-a păscut?

De ce să ținem, noi, acest ison,

Dacă ne poartă, vezi Doamne! ghinion?

E un cuvânt! Și nu-i prea remarcat!

De asta, mă irit! Și m-am cam enervat!

Ce simplu e, să zici că-i ghinion!

Pare metaforă! Sau, poate un dicton!

De fapt, e umilință! Dispreț! Zero barat!

Culmea, n-ai dreptul, să fii nici supărat!

De caracter, demult, m-am dezbrăcat!

Nu vreau să mai trăiesc, dintr-un etern oftat!

M-am dezumflat, cu zgomot, ca sifonul-

De ce să mă tot pască, aiurea, ghinionul?

Nu-i vorba, doar, de ghinion! Mai sunt cuvinte

Care mă ard! În suflet și în minte!

Noi le-am lăsat, să intre, pe sub piele,

De nu putem scăpa, în veci, în pururea, de ele!

Hoți! Hoție! Necazuri și prostie!

Dezamăgire! Ură! Lene! Sărăcie!

Neliniște! Tăcere!Umilință!

Descurajare! Scârbă! Neștiință!

Dar, ghinion! n-avem vocabular,

Dar avem suflet! E vesel și hoinar!

Avem, în straiță, dosite și de pus pe rană,

Cuvinte, ce ni-s inimă și hrană!

Avem iubire, neam, frăție, demnitate!

Speranță! Viitor! Credință și dreptate!

Așa că, ghinion! Cel care-l pomenește

Să-l aibă, toată viața, în pat, de și-l dorește!

Dar, uite-așa! se crede de bon -ton

Să dai, din ghinion, în ghinion!

Și, fiecare, înțelege, în felul lui, cuvântul!

Și-atunci, să nu te-ntrebi-

Cum ne-o răbda pământul?