MĂRUL, PĂRUL ȘI CULOAREA DISCORDIEI!

 În sfârșit, au reușit să încarce, totul, în mașini! Cele patru familii, numărând 14 capete seci, din care 6, de tineret glumeț, erau gata de expansiune - mergeau la pescuit, cu turma!

   Mult lăudata lor prietenie dura de peste 15 ani, calculată dinmomentul apariției primului vlăstar al familiei Chiorpec, acum, un  tăuraș, de vreo 80 de chintale, cu aliură de minge de rugby. La început, fuseseră doar doi prieteni, Chiorpec și Gribunțea, la care se adăugase, ulterior, Bișbucea și Țontoi! Burlaci, pe-atunci, s-au trezit măritați, cu câte două gemene, vas-să-ziliucă, unii erau și cumnați!

   Înainte de plecare, verificară dacă au pus tot inventarul, din care nu lipsea grătarul din inox, cu picioare de 1 metru, masa extensibilă, din lemn de stejar, crosele de golf, (deși nimeni nu juca golf, dar era în trend!), cortul pentru mașini și nelipsitul acvariu, cu doisprezece peștișori aurii, drept momeală pentru crocodili.

   Pe drumul de cca o oră, trupa cocoțată pe mașinile care-și dădeau duhul, sub greutate, se întrecură, să cânte toată gama de melodii știute, neștiute și amputate, din repertoriul fiecărei familii, stârnind vibrații în sufletele unui măgar, a unei capre destrăbălate și a unui urs, fugărit de un roi de albine.

   Malul apei, sub sălcii, îi primi cu crăcile deschise, iar ei s-au apucat, în grabă, să monteze tabăra. Damele s-au ascuns în niște tufe, de unde au revenit în costume sofisticate, de baie, de diferite forme și mărimi, de la banalul șnur, împletit în șase, la prelata doamnei Țonțoi, bună să acopere o stână serioasă, cu tot cu cioban și câini! Și, în timp ce soții montau corturile, scaunele și copii, împotriva mamelor, acestea din urmă, s-au proptit la soarele ce începea să-i ardă pe turiștii de ocazie!

Nu peste multă vreme, se intrase în normal - bărbații, cu sculele (de pescuit), la vânătoare de bibani și carași, iar copiii, în apă, exact lângă scule, să poată fi supravegheați! De obicei, nu prindea nimeni, un singur peștișor, nici nu știau dacă balta are, sau nu, pește, singurul lucru știut era că, înainte de deversarea de hidrocarburi, apa era plină de solzoși, de peste un kil, bucata! De fapt, numai chemarea naturii și relația lor de prietenie, îi făcea să vină în locul ăla, unde se simțeau în largul lor!

Tot conform obiceiului, spre prânz, după ce matroanele așezară bucatele, pe masă, se reuniră sub umbrelele luate de la promoții. Sătui și binedispuși, trecură la tradiționalele partide de remy și table, unde campionii erau, demult, cunoscuți, ca fiind neînvinși. Și, cum nu puteau tace din gură, în timpul jocului, aruncau diverse comentarii, cu participarea afectivă și efectivă, a odraslelor, trecute în rândul oamenilor mari:

- Totdeauna am spus că prietenia nu se aruncă la gunoi, durează până se intră în pământ! se trezi, vorbind, Murmurela Bișbucea, cunoscută cu apucături de soacră mare!

- Da! întări Gribunțea, scăpând zarul, pe jos, cum pățea, de obicei, când auzea vocea guturală, a cumnatei lui.

- Noi nu ne-am certat niciodată! Și ne cunoaștem de ani! dădu din cap, aprobator, Zincuța Chiopec.

- Copiii ar trebui să ia aminte, la noi, cum ne înțelegem! sări și Țonțoi.- Rude-nerude, noi suntem uniți, parcă am supt superglue, din aceeași oliță!

- Tati! se miorlăi micuța Gia Bișbucea, către tăică-său. -Noi vom rămâne, așa, uniți, toată viața! nu-i așa?

- Până ce moartea ne va despărți! scoase limba, dintre dinți, tăurașul, fără să înțeleagă, dacă ce spune, este și nimerit!

Un moment, se lăsă liniștea, timp în care un greiere își înghiți limba! Apoi, toți se prefăcură că n-au auzit, ceea ce nu-l împiedică pe plăvan, să repete întrebarea.

-Bineînțele! prietenia noastră e indestructibilă! se simți obligat tatăl bivolului, să cârpească gafa, transformând-o în teorema patrulaterului pătrat, cu colțuri rotunde.

-Tată! Tată! Îți pleacă undița! salvă situația glasul micuței Iri Chiorpec, ce frământa, în mâlul de lângă mal, un broscoi deja cretinizat.

Săriră în picioare, care avea picioare, și nu bușteni, la timp, ca Bișbucea să prindă undița uitată în apă, la capătul căreia atârna un peștișor purpuriu, un soi necunoscut de pescarii de duminică! N-apucară să zică ceva, că se auzi un glas subțirel, de mâță castrată:

-Să nu-mi faceți  vreun rău, că sunt peștișorul fermecat!

Stupefacție totală – ce noroc pe ei! Și se apucară, toți odată, să vorbească, cerând peștișorului, să le îndeplinească cîte o dorință!

Peștișorului îi sări țandura, nu se înțelegea nimic, care, mai de care, urla mai tare, mic, mare mijlociu, să fie primul, la dorințe împlinite! Sătul să-și țină aripioarele-n branhii, ceru, hotărât, să fie pus pe grătar, în condițiile acelea, nu-și putea face meseria, de peștișor fermecat! Mai ales, că se grăbea, avea de plătit, o rată, la bancă, și era spre ora închiderii!

Se făcu tăcere, în timp ce, în aer, plutea amenințarea, că vor primi o brânză! Și, cum nimeni n-a mai zis nimic, după un moment de reculegere, iar s-au pus pe țipat, de se auzea ca pe fanfara de calici, de pe Podul Săracilor! Enervat, peștișorul le făcu, la toți, odată, pe plac, după care, profitând de momentul de derută, sări în baltă și se făcu nevăzut!

Tabloul marii prietenii se spărsese în mii de frânturi, odată cu unele constatări dureroase: Zincuța se trezi cu ditamai burdihanul, mare cât Sfinxul, semn că își dorise să fie cu burta plină! Numai că dorința ei se împletise, cu cea a lui Chiorpec - tatăl, sătul să se ciocnească, noaptea cu oasele bazinului lu’ madam soața! La rândul lui, acesta se trezi cu un măr în gură, urmare a dorinței lui Plăvănilă, de a mâncă porc la tavă, cu măr în nas! Care plavan, se trezi cu un piercing în ...! Mai bine nu vă spun unde, oricum, acolo unde și-l dorea mignona Iri! Care, se trezi strănsă-n antebrațe, de Răduleasca, după opinia lui Țonțoi, perversul! Același Țonțoi, căruia îi crescuse mulțime de păr, pe piept, cam cât mausoleul de la Adamclisi, după dorința ascunsă a lui Cribunțea, pe a cărui frunte patinau muștele, în orice anotimp!

Nu mai țin minte, ce pupăza mai avea, fiecare, cert e că peștișorul o făcuse de oaie și de băcănie, dacă nu cumva fusese momit de concurență, să le facă pocinogu’! Bine că o întinsese, la timp, că-l spărgeau ăia, cu mic, cu mare, cu mijlociu, pentru că le-a stricat fațada!

După multe mârâieli, trupa de comandău s-a spart, nici vorbă, de marea prietenie durabilă! Marea majoritate l-a învinuit pe Bișbucea, că a scos peștișorul! Alții,( chiar și respectivul, Chiorpec), au aruncat învinuirea, că a lui a fost undița, că, dacă n-o uita în baltă, nu se ajungea aici! Cel mai rău e că se învinuiau unii, pe alții, că au fost lacomi și nu și-au așteptat rândul! Care  rând, nu se știe!

Nu și-au mai vorbit niciodată și nici nu s-au iertat reciPorc!

Numai madam Țonțoi se mai întreabă, și astăzi, care idiot și-a dorit să fie ud, tot timpul, cum a ajuns ea! Sau a fost dorința peștișorului?