MULȚUMIȚI-LE PĂRINȚILOR!

    Mulțumiți-le, părinților! Nu - mulțumiți-i pe părinți! Nu cred, că se poate, uneori! Sau nu se lasă mulțumiți!

          De-alungul timpului, s-a observat că fiecare cuplu, spre finalul existențial, caută să-și țină plodul, cel puțin unul, lângă ei! Indiferent de consecințele ce se abat asupra copchilului! Dar, despre asta, am mai fredonat!

          Vin, acum, și spun că trebuie să le mulțumim părinților, indiferent de natura educației pe care ne-a dat-o. Bine ar fi, s-o facem, cât mai sunt în viață! Eu, de exemplu, am pierdut startul, n-am apucat să-mi cer iertare lui tata, pentru prostiile mele, nici să-i mulțumesc, pentru ce m-a învățat! De aceea, revin mereu cu amintiri despre el, e, încă, viu, în sufletul meu, și mi-e dor de el! Mi-e tare dor de el!

      Mamei, nu cred că pot să-i cer iertare, dar pot să-i mulțumesc, chiar dacă n-o încălzește cu nimic! Pentru că, și de la dânsa, am învățat multe! Mulțumesc, mamă, că m-ai învățat bunele și relele! Ea nu crede că vorbesc serios, cu toate că sunt foarte serios! Poate din cauză că, pentru părinți, copii rămân tot mici, ei, și joaca lor!

            Dacă mă întrebați, de ce să le mulțumim, atunci am să vă spun că ei sunt principalii vinovați ai destinului nostru! Glumeam! Pentru că vom fi, la rândul nostru, și noi, învinuiți…! Iar glumesc!

            Pentru că, dacă nu suntem, încă, părinți, vom fi! Vom fi nu numai părinți, ci, poate, bunici, străbunici, fosile, …etc! Mă bufnește râsul, când îmi dau seama, ce prost eram, când îmi judecam părinții! Pentru că mi-a venit, și mie, rândul să fiu judecat, și zău! nu place! la băiatu’!

       Nici ăsta nu e motiv de mulțumire, există doar necesitatea de a o face! Cât mai e timp! Conversații pe margini de mormânt, n-au utilitate și nici rezultat serios! Enigmatici și cuminți, terminându-și rostul lor, pe pământ, se sting și mor, dragii noștrii, dragi părinți! Mi-ar fi plăcut să le cânt, lor, părinților mei, melodia asta sfâșietoare, care nu este sfâșietoare, ci doar în firea lucrurilor! Luăm ștafeta, de acolo de unde am preluat-o, de la ei, o ducem mai departe și o lăsăm moștenire! Fiecare părticică, din noi, păstrează cel puțin un atom, din cei dinainte! Iată de ce trebuie să le mulțumim, pentru că existăm datorită lor!

            Fără a fi scris undeva, treburile stau anapoda - abia după ce dispar, le simțim lipsa și ne dăm seama - cât de mult ne lipsesc! Chiar și dacă tata era un bătăuș (nu în cazul meu! Doamne ferește!), sângele apă, nu se face! Şi, la urma, urmei, să stăm strâmb și să judecăm drept - n-are fiecare om, în el, și ceva bun? O frântură de sclipire celestă, o rază de soare? Păcat! Ținem, mai bine, minte, relele!

            Când am spus, că le simțim lipsa, abia după ce se duc, m-am referit și la genii! La poeți! La savanți! La oameni, în general! De exemplu, e un neica - nimeni, până moare! Posibil, de foame! N-a decedat bine și multe alte genii, de incubator, se suie în carul genialității! Uită că l-au trosnit, pe genial, când acesta era viu, și, dintrodată, devin cei mai înfocați susținători ai mortului genial! Fariseii au copiat pildele din vechiul testament și din noul medicament, din Iude, devin sfinți! Bă! De ce nu i-ați dat un codru de pâine, pe când îi ghiorțăia mațul, de foame? Acum nu-i mai trebuie, nici olița nu-i mai place!

         Situația e asemănătoare, și cu părinții! Numai așa trăiesc alături de noi, pomenindu-i! Merge chiar și înjurați, cum cred politicienii că le stă bine - dacât să te uite lumea, mai bine te țin minte, pomenind-o pe săraca ta mamă, care a greșit și te-a făcut! Că, dacă știa, avorta, deveneai canal!

            Vrem, tot timpul, câte ceva! De parcă ei n-au vrut, la vremea lor! Și părinții lor, la vremea respectivă! Oare nu vrem prea mult, de la un iepure, şchiop, și cu un ochi, de sticlă?

            Singura statuie, pe care trebuie s-o clădim, pentru ei, trebuie să fie în sufletele noastre! Chiar dacă ne-au mai mâncat sufletul! N-ai cum să uiți privirile lor, când te aruncau în sus, uitând să te și prindă! Când te duceau, la înnot, uitând că nu știi nici din labe, să dai! Când îți rupeau fundul, spre ținere de minte!  Glumesc, din nou! Sunt atâtea amintiri frumoase, nu se merită uitate!

            Vă mai aduceți minte, de faza aia, când Ștefan sau orice alt domnitor, ca să țină minte pe unde e hotarul, le frigea câte o pereche de palme, copiilor? Sau când ăi mici, tot din motivul de sus, mâncau trosneală? Voi nu mai țineți minte, care o fi fost motivul, pentru care n-ați stat, o săptămână, pe șezut?

            Bine că nu era atunci, ca acum, că-l vedeam pe Ștefan Cel Mare și Sfânt, la pușcărie, pentru lovire de minori și alte violențe! De aia nu mai ținem, noi, minte, pe unde am uitat hotarele, de frica Protecției Copilului!

            Să nu creadă vreum papițoi, că sunt pentru violența domestică, sălbatică și în curs de devenire! Cum nu-mi plăcea, să mă pălească ai mei, pentru vreo trăsnaie, nici la alții, nu doresc! Dar - cum pupăza calului, am ajuns, să luăm bătaie, de la orice puști, cu Aurolac, în fălci? Oare nu e ceva strâmb în judecata nouă?

            Deci, sfatul unui părinte  cu caș la bot - mulțumiți-le părinților! Doar pentru că existați! Datorită lor! Chiar dacă v-au făcut la beție, bine că v-au făcut, eram mai puțini! Dar asta nu înseamnă că trebuie să muriți pentru ei, dacă vor să se sinucidă! Dacă vor să-și vâre piroane-n bocanci, cumpărați-le un ciocan mai mare! Nu văd niciun folos, să se distrugă copilul, pentru un părinte senil! Mai ales, când are, și el, familie și copii!

            Totuși, nu-i aruncați pe părinți, în lada cu ciurucuri, trebuie să fi făcut, ei, și ceva bun, pentru fiecare dintre noi!