SĂ NU UIȚI, CE-AI VRUT SĂ SPUI!

Nico plutea, ca de obicei, pe un norișor pufos, roz, cu puncte negre, de pe care nu dorea să se dea jos, nici arsă! De fapt, așa era tot timpul, aeriană, de ziceai că lucrează la o companie aviatică, de stropit pomi. Și tocmai starea asta, de imponderabilitate, o ajuta să trăiască, deoarece norișorii se dădeau, blânzi, din calea ei, ca niște mielușei, când juna trecută se plimba prin grădina cu văcuțe - norișori.

Lina, singura, unica și singura ei prietenă, aflată la antipod, se mira cum de Nico nu a căzut, încă, întrun canal, sau butoi cu mâzgă, cum auzise că era unul, Diogene, care stătea cu capul întrun butoi.

Lui Nico nu-i păsa de  lumea din jurul ei, o avea pe-a sa, unde se simțea minunat. De aceea, percepția ei asupra lumii exterioare, era una potrivită cu norișorii cu care v-am zăpăcit!

-Vai! Linucă! Câtă sărăcie există pe lumea asta! Și noi trecem nepăsători pe lângă atâta suferință!

-Eu cred că…! vru Lina să spună, dar fu întreruptă de un norișor, de data asta, de fum de la țigară.

-Să nu uiți, ce-ai vrut să spui! Mă uit la bătrâna aia, cu sacoșele ei, cât de greu merge! N-o ajută cineva, oamenii sunt atât de egoiști! Dar sunt frumoși, că sunt oameni! Închipuie-ți că am fi gorile, cum ne-ar sta?

- Femeia aia…!

- Să nu uiți, ce-ai vrut să spui! Vai! Linuță! Viața e așa frumoasă, că trebuie trăită! Uite-te la nea Caisă, ăla, care vinde mere, nu ți se pare că seamănă c-un sfânt? Uite-te la ochii lui și spune, că nu-i așa!  Nu știu care sfânt, dar sigur nu mă înșel!

-Ăla e …!

-Să nu uiți, ce-ai vrut să spui! Și câtă dragoste vezi în jur! Uite! Puștanii, ăia, doi, cum se sorb din priviri! Mi-aduc aminte cum eram, când eram ca ei, o nebunatică vicioasă! Cum furam trandafiri din fața Primăriei, sub nasul polițailor! Cum mă sărutam, cu toți mucoșii! Dar eram vie, trăiam! Și acum trăiesc, dar în alt mod! Iubesc viața și oamenii, cu relele lor!

-Tu …!

-Să nu uiți, ce-ai vrut să spui! Uite, o căleașcă trasă de cai albi! N-am mai văzut, din copilărie, una! Știi! avea unul, la noi, pe stradă, căruță și patru cai albi! Pe care, de sărbători, îi înhăma chiar  și la sanie! Ne lua un leu, să ne plimbe prin cartier! Mi-e dor de vremurile alea, când trăiam repede, în viteză! Și-acum păstrez viteza, dar nu-i același lucru! Eu mai cred că sunt mulți romantici, care îngenunchiază, când fac declarații de dragoste, sau cer în căsătorie, fata iubită! Nu ți-ar place, să-ți cânte, sub balcon, cineva, o serenadă?  Ca la Veneția, odinioară? Dintro gondolă?

- Cred că …!

 -Să nu uiți, ce-ai vrut să spui! Vai, săracu’ băiat! Cum stă și cerșește! Cum poate fi cineva atât de sărac, încât să stea, să-i înghețe fundu’, stând  pe o bordură, în piață? Hai, măi băiete, ridică-te, îți dau, eu, bani, numai nu te mai chinui, să stai aici! Ei, unde fugi cu portmoneul meu?  Că toți banii pe care îi am, sunt la tine! Unde te duci, nenorocitule? Na! a luat și-un taxi, nu putea fugi pe jos, îl dureau picioarele! Gâtu ‘ mamii lui, de sărac! Să-ți mai fie milă de săraci! Ce te uiți, babo, așa lung? Ce, te dor mîinile de la șacoșe? Te-am pus eu, să cumper toată piața? I-ai făcut fundu’ mare, lui ăla, cu merele, care-o face pe sfântul! Dar are draci, în ochi! Nu mi-ar da un măr, să știe că am să crăp, în fața lui! Oameni drăcoși și fără inimă! Și dracii ăia, de copii, ce se tot ling, de față cu noi? Nu putea să-l prindă pe ticălosul ăla mic, care m-a lăsat fără  bani de întreținere? Dar de ce să se amestece, ce-s proști? Dă, mă, muzica, mai încet, că-mi vine să te strâng de gât! Ție îți trebuie melodii de dragoste, iar mie, bani de curent! Na! acum sunt și udă, că n-au astupat gropile de la canalizare! M-ai stropit, imbecilule, săriți-ar roata! Ce, te crezi la Veneția, cu gondola? Nu vezi ce rapăn de mașină, ai?

- Vezi că...!

- Să nu uiți, ce-i vrut să spui! Eu, acum, cu ce-mi mai cumpăr mâncare, că m-a lăsat animalul ăla, fără bani? Să nu uiți, ce vrei să spui, că văd destul de bine, ce vrei să-mi spui!

- Și-atunci, de ce-ai călcat în el!