TRISTEȚEA CALULUI TROIAN!

Mai țineți minte calul ăla, de lemn, pe care l-au băgat în cetate? Nu, nu! nu e vorba de capra de tăiat lemne! E calul care, întrun fel, e ca pumnalul din mâna lui Hamlet, când juca barbut!

Grecii, dacă tot n-aveau ce să-și vâre, i-a dus mintea, au vârât calul în Troia, păcălindu-i pe ăilalți! Ca să poată să pupe calul unde nu trebuie, fraierii din cetate au dărâmat zidurile inexpugnabile și inestetice, dar sănătoase, ale marii cetăți. După care grecii i-au mâncat fripți, copți în spuză, pe cetățeni! Timeo danaos et dona ferentes! Ferește-te, boule, de ăla care-ți dă, cu darul! Sau, cum traducea un amic de-al meu,  Timeea dă cu nasul și doamna se ferește!

Am înțeles că, după intrarea în cetate, nea Calu a rămas, ca prostu’ pe peron, de unde s-a ivit și altă spusă veche - Maurul și-a făcut datoria! Maurul poate s-o ia în freză!  Mă rog, nu era calul! Ei, bine! la vremea lui, calul nu auzise de vorba asta, care a apărut mai târziu, când era prea tărziu! Pe lângă troieni, a luat-o și calul, nu mai sunt troienele de altă dată!

Grecii și-au făcut de cap, că doar de asta veniseră, nu să facă creștere economică, ci doar creșterea natalității! Calul a rămas, ca simbol al țepei clasice, cu dar!

Nu înțeleg - de unde ne-a venit nouă, românilor, în minte, că numai grecii aduc daruri? Ce, turcii avea gâlci? Nemții, pântecăraie? Franțujii, otită? Olandezii, lalele? Nordicii, ghețari? Până și rușii au venit cu ceva în mână, întâi cu balalaica, apoi cu gazele ieftine, că la noi, nu cresc decât copaci!

Dacă Homer trăia astăzi, nu mai făcea Iliada și Odiseea, ci la oliță! Sau o numea, pe vechea lui operă, Odisessea Românilor! Care mai au puțin, și nu mai ajung acasă, unde îi așteaptă sula-n coaste! nu arcul lui Ulise!

N-a fost, deloc, greu, să primim calul în cetate! N-a trebuit să dărâmăm niciun zid, doar să căscăm gura! În care au întrat batalioane de bâzoi, pere mălăiețe și cepe amare! S-au găsit destui traiani, pardon! troiani, să dea cu măciuca-n oale, dar i-am lăsat, că erau mici și proști! S-au dovedit mari și ticăloși!

Nici măcar nu era calul, troian!  Putea să fie orice, nu doar troian, totul era să dărâme! Să intre-n cetate și să rămână acolo! Sau să se ducă dracului, odată cu fabricile și uzinele noastre! Sau, poate, a ars, bietul cal? S-a bronzat, pe litoralul românesc? Cine l-a ars așa tare, de nu se mai știe nimic, de dumnealui, cum nu se mai știe nici de multe produse românești, zise, comuniste?

La noi, aia, cu calul de dar, nu se caută la dinți, nu prea  e contestată, că nici noi nu prea mai avem dinți! La stomatologi, ne pun numai placa aia, cu sărăcia! Ne cam dor gingiile, de atâta frecuș, în gol! Noi le-avem cu botul calului! Care o luăm în bot! Cu săritul peste el! ca lăcustele, care au sărit pe noi și n-au mai plecat! Cu bătutul șeii, să priceapă și iepele alea, cu gura mare, că nu-i a bună!

Nu încetez, să mă minunez - cum  de am băgat măgarii, în cetate, fără să păstrăm, barem, un dram de mândrie? Că s-a umplut lumea, de măgari!

Nu știu, parcă am auzit undeva, de singurătatea calului troian! Caii românești nu sunt singurii, care s-au dus! A rămas doar singurătatea animalului, care a fost folosit și, după aia, dus la Rabla!

Calul troian se află, și acum, în cetate, și nu dă semne că ar vrea să plece undeva! Ba, parcă s-a făcut herghelie! Care, mai de care, mai bălțat! Cu pete sau fără, dar pătați! Cu sau fără coamă! Cu botine, nu cu potcoave! Potcoviți, până-ntro mie de ani, suntem noi! Și nu se lasă, tot își mai vâră coada, deși ar trebui să-și țină nechezatul, pentru ei, acasă, că nu stau pe roze!

Grecii nu mai vor la Troia, vor ...! Și noi, la fel, nu mai vrem la Troia! Cărțile sunt făcute demult, iar noi ne-am dărâmat zidurile, am pus, în loc, scuturi! Și-o să ajungem, cu sufletu-n Rai, pe ele, că nici rachete ca lumea, n-avem!

Mă simt ca un cal, dar nu troian! Am singurătatea lui, mă simt părăsit și dezavuat! Mă simt înșelat, după ce am înșelat pe cei ce m-au dorit în cetate! Pentru că, scriind, am simțit că zidurile dintre noi, s-au dărâmat! Am cucerit mai multe cetăți, dar sunt înfrânt - mă simt singur, precum calul troian! Cei din jur, s-au împrăștiat, după pradă și muieri! La ce să le mai trebuiască cal, dacă tot sunt în cetate?

Calul troian a murit pe câmpul de luptă! A rămas doar ideea de cal! Fără aliați, fără dușmani, doar calul! Care nu mai dă din copite, singurătatea le-a ros, iar el, s-a dus! Și-a pierdut rostul, odată cu noile arme - minciuna și manipularea! De aceea au murit caii, pentru că singurătatea i-a ucis! Pace vouă, măgarilor de cursă lungă! Care ne-ați luat caii și ne-ați lăsat singurătatea calul troian!