DEPĂȘIM MĂSURA!

Mi-e teamă că sunt silit să mă repet – ne-am vopsit sufletele în negru-cărbune, nu lăsăm nicio rază de lumină, să pătrundă în interior! Degeaba mergem la biserică, ne închinăm la icoane, mormăim rugăciuni și ne prefacem că am înțeles, dacă suferim de invidie, nesocotință și, uneori, prostie!

Am depășit măsura! C-un ochi la slănină, și cu celălalt, la făină, copiem exact ce urâm mai mult – răutatea! În fiecare om căzut pe stradă, vedem un bețiv, nu și un bolnav! În fiecare cerșetor, vedem un parazit, și, în fiecare parazit, vedem un nedreptățit! Și ne-am obișnuit, ceea ce a mult mai grav, să ne vedem niște simple victime, niște ostracizați, niște chinuiți! Oare chiar așa am ajuns, sau ne place rolul de victimă?!?

De fapt, cred că ne-am depărtat de normal, astfel că trăim, în pat, cu anormalul! Pe dumnealui îl scărpinăm sub bărbiță, pe el, în purtăm, cu noi, peste tot, cu el, adormim și-l visăm! A devenit a doua noastră piele, nu putem trăi fără acest personaj, care, însă, ne face mai mult rău, decât bine.

Și, exact în acest moment, se deschide  ușa de la debara și iese cineva, care întreabă - tu, cu cine votezi? Că nu ne-ai explicat, care e părerea ta, de mare specialist în ale normalului, ce e anormal!

Mă simt iritat, înțeleg că libera opinie e chiar liberă, chiar și de prejudecăți sau anomalii, dar nu ne grăbim, să ne spunem of-ul, fără să analizăm ce dăm pe gușă? Dacă am o părere, trebuie s-o impun cu bâta sau cu barosul, sau s-o elimin, cu forcepsul?

Mi-e teamă că am adoptat anomaliile, devenite universal - valabile, iar părerea NOASTRĂ, este cea mai bună! Am început să ne obișnuim și cu violurile, de orice natură, inclusiv mentale, cu cei criminali în serie, deși, la noi, sunt doar niște păcălici, cu barba pusă, sau niște dezaxați, bătuți în cap! Până și babele știrbe se uită la nuduri goale și se ling pe buze, discutând despre sex! Cerșetorii au Y-phone-uri, iar cei de la salubrizare, internet, la ghenă! Sare omenirea, în aer, dacă e vorba de câinii vagabonzi, uitând de miile de oameni care n-au ce pune-n gură! De copiii, ai căror părinți tâmpiți îi maltratrează și-i aruncă în șanț, să-i crească statul! Aproape zilnic vedem femei maltratate, copii abuzați, copii fără minte, care-și lovesc colegii și profesorii! Știți, mai sunt și invers, bărbați maltratați de femei, copii, care nenorocesc maturi, profesori, care se apară, copii, care scot șișul, să-și apere pielea! Pe ăștia, îi judecă toată lumea, pentru că au devenit anormali!

Și vine unul/ una, și folosește marea plesneală - scoate, ca pe iepurașul din pălărie, toate tarele și nedreptățile existente, după care își vinde, la preț redus, propria părere, nu neapărat, una bună! Aplauze, la scenă deschisă, medalii, onoruri pentru profunzime! Cum procedez eu, acum, cu diferențele, că eu nu vreau mare lucru, ci doar un moment de reflecție! Și că nu vreau aplauze și onoruri, pentru că sunt false! Sunt, însă, oameni, care  au un interes, în părerea aia, mai mult sau mai puțin ascuns. Dacă fiecare acțiune, din astea, ar fi analizată de un psiholog, ce panarămă ar mai ieși, să vezi, atunci, copilării nefericit, ascunse sub masca respectabilității! Măști declasate, căzute în drum! Noroc că și psihologii sunt oameni, au și ei schelete în dulapul de lângă pat!

Am să mă opresc la un singur aspect – porcăria cu familia tradițională! Indiferent de curentul, în care se află fiecare, cred că tema face parte dintre știfturile folosite pentru intoxicare, doar ca prilej de a ne îndepărta de adevăratele teme!

Dragii mei! vrea să – mi spun, și eu părerea - pentru mine, familia  a fost, și este, o bucurie și-un necaz! Nu cred că e cineva, să spună că nu i s-a întâmplat ceva, mai ales când e vorba de interpretarea mai mult decât subiectivă, a unui moment din viața sa! Depinde cum a perceput momentul! Dacă te doare un dinte, o cafea caldă, bine făcută, e un dezastru! Dacă ești adolescent, nu-ți  prea place mare lucru, și rămâi cu ideea, că toată lumea e un rău și-o belea! Dacă ești c-un picior în groapă, pieptul de pui fraged pare opincă, pentru gingiile divorțate de dinți!

Cum ar fi, dacă femeile nu ar mai naște? Dacă s-ar transfera obiceiul, la bărbați! Sau unui Oficiu pentr Reproducție? Naspa ideea, nu-i așa? O să încerc, să imaginez variantele, în imediat următoarea postare!

 Până atunci, ies din starea de pasivitate și le spun celor care nu mai văd familia, ca pe un cuplu de sexe opuse, că singurul lucru, care nu poate fi luat unui om, indiferent de turnura pe care i-o va lua viața, sunt cele cca 9 luni, de conviețuire, în comun, cu mama! Poate de aici ar trebui să plecăm, de la educația din burta mamei! Atunci, când copilul primește informații, pe care nu le poate analiza, le înghite precum pelicanul! Vine tata și-i dă mardeală mamei, că n-a spălat vasele, iese copilul mardeiaș! Bagă, mama, două pachete de țigări, în corpul ei, iese plodul nicotizat, la culoare! Cântă mama, la pian, cântă și copilașul, la fluierul piciorului!

Ce poate fi mai misterios, mai frumos și mai responsabil, decât viața cu mama?!? Ambii doi participanți au amintiri comune, având trăiri comune! Funcție de cum colaborează, așa au relația următoare! Ei, bine, până se lămuresc care-i dracul, și care, tac'su! 

Eu îmi amintesc de conviețuirea mea, cu eprubeta! Eram  cam înghesuit, dar așa sunt și-acum, înghesuit! Când m-au clonat ai mei, cred că au vrut o fetiță, dar nenea doctorul i-a păcălit, m-au lăsat fără păsărică și mi-au dat doar cioc! Bine că n-am stat în burta lui tata, avea niște probleme cu digestia! Din cauza nenorocitei ăleia, de eprubetă, am răcit și, vreo 7 ani, doar prin spital am stat! Dacă stăteam cu mama, poate nu mă trăgea curentul așa rău! De asta, am avut o copilărie ciudată, n-am prea știut care-i mama, și care tata, nu s-au dezbrăcat niciodată, în fața mea, să pot observa deosebirile! Cert e că pe mama am iubit-o mai mult, doar ea mă bătea așa tare, să n-o pot uita niciodată!

Aud? E cineva, care se vrea clonă? E cineva care dorește să fie altceva? Sau e cineva, care să nu înțeleagă – de milioane de ani, unele lucruri sunt așa lăsate, nu ne apucăm să le schimbăm noi, că suntem cu patru perechi!

De aia am ajuns, unde-am ajuns, că ne-am țicnit! Cred că și dinosaurii au pățit la fel! Nu v-ați gândit la teoria asta, că s-au țicnit, nu-i așa? Și, de aceea, au dispărut?