Arată, de parcă e crăpată!
Și-n fiecare ciob, sunt eu!
Cu chip de demon! Sau de zeu!
Resfrânt în fel și chip, aștept
Să mă adun și să mă-ndrept!
Dar totul, în jur, este mișcare!
Mai pot să mă adun, eu, oare?
Ce vă închipuiți, că sunt de piatră?
Că nu am suflet, care iartă?
Că nu am gânduri? Nici simțire?
Că îmi dosesc întrega mea menire?
Că am, în gură, rece, un fitil,
Și lacrimi mari, de crocodil?
Că nu visez, să stau latent,
Sau că nu mă uit, la lume, mai atent?
Că nu mai am, demult, ce să ofer,
Și, fără sufletu-mi subțire, sunt șomer?
La ce vă duce mintea, când priviți,
Cum vă îndemn, pe față, să iubiți?
Cum vă simțiți, când vă arunc bezele?
Mă auziți? Vă plac vorbele mele?
Aș vrea să cred, că sunt, al vostru, frate!
Că îmi veți duce vorbele, departe!
Nu vreau nici ode, nici lauri, nici suspine!
Vreau să trezesc, ce-i omenesc, în tine!
Așa cum eu, mereu, la rândul meu,
Primit-am, de la Dumnezeu,
Și de la oameni, mai bune sau mai rele!
Voi sunteți mai curați, în gândurile mele!
Mă vreau mai curățat, de vechile păcate,
De liniște și pace, să pot avea, iar, parte!
Într-un amurg, ce-a coborât alene
Vreau să m-adun, mai scuturat de lene,
Și să mă mîntui, de sacul de păcate,
Tot răsturnând din cruda realitate!
Sunt rupt de realitate? Sau voi vă înșelați?
Ca să vă fie bine, mă tem că vă trădați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu