Nesăbuită idilă s-a-ntrupat:
Eu, trubadurul consacrat,
Rămas făr-adăpost și atestat,
Mă însoțesc cu drumul lung și plat,
Pe care multă lume a călcat!
Rămas fără de harpă și tărcat,
Mă obosesc, să fiu, ce mi-am
visat!
Dar dragostea, din mine, s-a uscat,
Sunt strâmb, sunt despuiat și crăcănat,
Dar nu mă las, îmi trebuie cântat!
Sunt trubadurul care s-a-ndopat
Cu deșănțate vorbe! și-un scuipat
Primit, drept decorații, de la stat!
Nu am cuvinte și mă simt ratat,
Că toată lumea asta, a uitat
Cum de-am ajuns aici! Și cine-i
vinovat!
Degeaba ne răstim și căutăm
stigmat,
Așa-i când ochișorii, n-am căscat!
De două ori, pe ceas, mă înfior,
Și răstignesc cuvinte, care mor!
Când timpul trece-ncetișor
La pupăciuni, nu avem spor!
Căci sunt cuvinte, care dor,
Care sunt spuse, prea ușor!
Am pregătit, în taină, un covor,
Din deșănțate rime, din topor,
Cu care trubadurul zburător
Va face-un imn seducător
Despre ce-a fost! și e, conducător!
Cu legi făcute pe picior,
Cu un coțet, cu drepturi de-autor,
Rostesc sudalme, cu mult spor
Ca deșănțat, și trudnic, visător!
Cuvintele se-nvârt în jurul meu!
Aș vrea să cânt! Dar parcă nu sunt eu!
Pun vorbă, lângă vorbă, și mi-e
greu
Să fiu, iar, trubadurul deșănțat,
Care - i ușor de cumpărat!
Care-a mințit și a trădat,
Tot așteptând, să fie adoptat!
Să fie acceptat, că e bărbat!
Că spune adevăruri de rahat
Și-apoi, pradă, la vulturi, e lăsat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu