Odată, nu prea demult, cum e în celelalte povești, era o țară
plină de oameni frumoși! Și oamenii ăștia încercau să fie fericiți, care mai de
care, pe bucata lui de lut, din care se născuseră!
Prisăcile
zumzăiau de albine, apele erau pline de pești lucioși și săltăreți, dealurile
și munții erau covârșiți de măreția pădurilor! În munte se găseau bogății de
neînchipuit, iar apele duceau, cu ele, aur strălucitor, făcând să sclipească în
soare minunatele plaiuri! Lanurile erau neînchipuite, copacii, plini de rod,
iar copiii, copiii erau veseli și jucăuși!
Numai că o gașcă de zmei paralel -
lei, pe care nu-i priponiseră nicio vrajă, la câte vrăjeală aveau în ei, s-au
reunit și au întemeiat Ordinul Cavalerilor de Oțel, și care, în particoler, își ziceau scurt - ORDINARI! Pentru că, timp de secole, n-au
reușit să cioplească, nu cu barda, ci cu bărdaca, temelia Țării, și-au ros
gingiile, de la molfăitul în gol, dar n-au renunțat niciodată la ideea de a
cuceri ultimul bastion al frumoșilor locuitori - Cetatea!
Cetatea, un munte mic, străbătut de izvoare,
curate ca lacrimile uniui copil, era o adevărată redută în calea năvălitorilor,
un refugiu pentru năpăstuiți și se ridica, invulnerabilă, chiar în inima Țării. La câte încercări fusese supusă și tot dreaptă și mândră arăta, precum
erau și oamenii locului!
Ordinarii au încercat s-o asedieze
de mai multe ori, dar n-au reușit să-i știrbească nici măcar o bucățică, de
aceea s-a răspândit legenda că locul e fermecat, fiind păzit de un ansamblul
coregrafic, alcătuit din vrăjitoare, multe provenind din Cântarea României,
împerechiate, bineînțeles, simbolistic, cu X-Factor și Vocea Țării. Se mai
povestea că, odată la 30 de ani, din pământ iese un fum alb și dens, despre care
gurile rele spun că e de la fostul combinat, făcut surcele prin ’92! Specialiștii spun că Cetatea dăinuie de când și-a
înțărcat Mutu, Iapa, dar nu vor să jure că ascunde și alte secrete, că de aia
se ține toată lumea scai de ea, le cam face
cu ochiul!
După ce, timp de secole, cavalerii
înarmați își vărsau mațele pe lângă citadela naturală, de la o vreme începură
să fie înlocuiți cu niște stârpituri de Ordinari, cu ochelari, cu dioptriile
cât fundu’ la cana de sticlă, cu cravată și pix! N-ar fi reușit nici să
vidanjeze locul, dacă nu ar fi cooptat, în rândurile Ordinului, și mulți
Ordinari auto-htoni, care, repede, s-au adaptat la condițiile de second - hand
ale Regulamantului de ordine interioară!
Nici nu s-a simțit cum trece tâmpul, nici nu s-au prins frumoșii
locuitori, că au devenit urâți, pentru că Ordinarii îi urâseră mereu, cărui
Ordinar îi place ordinea, liniștea, înțelegerea și veselia? Lutul a fost
înlocuit cu mormane de gunoi, pădurile s-au preschimbat în conturi grase, aurul
a rămas amintire! Lanurile au devenit parcele răzlețe, aducând cu frizura Punk!
Acolo unde pământul n-a fost chelit de tot, au răsărit scaieți! Iar copii au
uitat să râdă, au uitat să se joace și să joace dansurile pământului, din care
au răsărit! Până și credința străbună s-a transformat în troc, în piață
ambulantă!
Locuitorii fost - frumoși au ajuns aduși de spate,
supărați pe viețile lor, pe soarta nedreaptă, care i-a transformat în opinci
pline de năduf, cu care Ordinarii contemporani se încălțau, când mergeau în teritoriu,
le puneau peste pantofii de lux, în care abia le încăpeau copitele! Au renunțat
să mai ridice capul, convinși că soarta lor e scrisă de multă vreme! Și s-au
supus!
Cetatea a ajuns paragină, așa cum
ajunseseră toate cetățile din lume, acolo, pe unde Ordinarii trecuseră ca hunii!
Nu mai trăia picior de om în ea, cine ar mai putea trăi fără apă curentă, gaze
lacrimogene, Facebook, metrou sau psihopați? Lumea progresase, se civilizase și
se închisese întro carapace, precum o broască țestoasă, cu labele și capul,
vulnerabile, afară! Nu mai conta cine,
ce și cum devenea Ordinar, atât timp cât aceștia conduceau! Pe toate drumurile,
conduceau! Numai pe ăla bun, nu!
Întro zi, urâții s-au trezit că nu
mai sunt tineri! Nu mai erau nici alți tineri, care să ducă, mai departe,
tradițiile populare! Era o țară de bătrâni! Bătrâni care ascultau de Ordinari,
în timp ce urmașii lor îi judecau pentru prostie și lașitate! Judecați de
copiii lor, care nu înțelegeau cum de s-a ajuns aici, la țara bătrânilor! Și
care nu înțelegeau că tocmai plecarea lor a făcut ca țara să geamă de Ordinari!
Și de bătrâni!
Bătrănii au plâns în pumni, dar
lucrurile nu puteau fi schimbate! Au ascultat de vorbele răsucite, ale
cuceritorilor, și, de frica ascunsă, că nu vor putea să-și crească urmașii, au
tăcut și-au înghițit! Degeaba au țipat
că sunt, și ei, vinovați, nu mai era cine să-i asculte! Cei câțiva tineri rămași
au devenit și ei, niște bătrâni, doar că Ordinarii le-au luat și lor sufletele
și le-au vândut, pe nimic, afară! Ce putea fi mai rău - bătrâni și Ordinari!
Pentru o mie de ani! Nu mai întreba nimeni cum se numește țara, se știa că e a
bătrânilor! Pe când ea ajunsese a Ordinarilor!
Nu s-a gândit niciun suflet să caute în adâncul Cetății, unde, în cripta
veche în care erau mormintele vechilor,
se găsea o carte – Cartea Neamului din Care Te Tragi! Acolo ar fi aflat că n-au
fost niciodată bătrâni, pe acele meleaguri, ci doar izbăvitori de neam, ca-n
basmul Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte! Poate o vor descoperi,
când Cetatea va fi singura citadelă în calea uitării sentimentului național!
Sau când Cetăți se vor ivi pretutindeni, dovezi al renașterii frumoșilor, așa
cum au fost odată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu