Oricine crede că, la
el, s-a terminat cuvântul!
Deci, ultimul cuvânt de
sine stătător
La fiecare-n poartă,
stă, neică!-ntr-un picior !
De unde atâta-
nțelepciune? Nimeni nu știe!
Când s-a eradicat
mișelnica prostie?
Când geniile s-au
înmulțit? Cum oare
Gândirea nu-i culcată,
stă-n picioare?
De când e lumea și
pământul
În capul nostru sec,
adie vântul!
Fiind prea greu, cădea
sub pragul critic
Precum un referendum pe
plaiul mioritic!
De ce lovesc, pe toată
lumea-n freză? Vai!
Eu, taica popa și
paguba-n tramvai?
De ce e-o corcitură, de
sentiment bastard,
Legând neagra prostie, c-un fir de pai, de
gard?
Dintotdeuna, vechilii
neuronici fac răzbel
Când găsesc capul gol,
c-un sufertaș în el!
Din peștera rupestră și
până-n hyperspace,
Doar puii ulițarnici,
din colțuri abia ies!
Din altă constelație, din puțul rău famat,
Răsar gânduri nebune, de
biet român ratat!
De când e lumea și
pământul, pe ăst plai
S-a vrut Raiul, pe
lume! Măcar un... colț de Rai!
Dar ce păcat pe noi, că
neamu-i blestemat,
Să nu aibă odihnă, ci
doar capul plecat!
De ce nu-l ridicăm? Cred
unii, că e gol!
Nu zic că-l folosim,
doar că …gândim domol!
Uitați-vă în jur,
încet, atent, cu grijă mare!
Avem, fără tembeli, o
țară ca o floare!
Și oamenii, sunt
oameni! Atunci când sunt lăsați!
Nu îngrădiți, din umbră,
de lideri apucați!
De când e lumea, ne
ținem capetele-n tină,
Să nu fie tăiate, cică!
Să nu vedem lumină!
Și-n ceasul 25, mă - ntreb,
gângav și-avar-
De ce nu am destulă minte, măcar în buzunar?
Apoi privesc la capul
meu plecat-
Oare pe cine, Doamne!-n
viață, am supărat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu